REŞIŢA – Parafrazându-l pe Seneca: „Ca şi o piesă de teatru, nu lungimea piesei interesează, ci cât de bine a fost jucată”, e foarte uşor de constatat că noţiunea de teatru poate fi suprapusă pe aceea de viaţă.
În situaţia în care ne referim la aceea a lui Valeriu Leu, nu putem decât să dăm dreptate înţeleptului antic întrucât în scurta sa existenţă a adus contribuţii importante la cunoaşterea trecutului acestui spaţiu şi nu numai. S-a stins la 57 de ani, lăsând în urmă o operă care ar putea constitui şi mândria unui istoric centenar. Poate că destinul a glumit hotărând ca satul Gârlişte să ne dea doi istorici de reală valoare, la distanţă de mai bine de un secol unul de celălalt. Pe Damaschim Bojincă (1803-1869), „Mare agă în Moldova şi ministru de justiţie, rector la Socola şi profesor la Academia Mihăileană”, cum îl caracterizeză contemporanul nostru Valeriu Leu (1952-2009), născut tot la Gârlişte, profesor universitar la Reşiţa şi coordonator al Departamentului de Istorie al programelor Fundaţiei „A treia Europă”, din Timişoara, unde a fost coleg cu mari personalităţi europene. Legat de marele său înaintaş şi de locul lor natal, nu pot să nu transcriu un scurt fragment din ultimul interviu pe care mi l-a acordat Vali: „Cine suntem şi de unde venim nu era pentru noi o enigmă, aveam rădăcini. Plecând acasă, după cea dintâi zi de şcoală, m-am oprit la încrucişarea de străzi, m-am uitat la orizontul crestat de munţi şi m-am gândit că şi Damaschim Bojincă a ieşit ca şi mine din această şcoală cu străicuţa de cărţi pe umăr, a văzut acelaşi cer. Eram legaţi prin timp, de loc, era al nostru”.
Format la şcoala clujeană de istorie, fiind absolvent al Facultăţii de Istorie-Filosofie (1975), urmează în paralel Facultatea de Limbi Slave. Tot la Universitatea Babeş-Bolyai, în 1993, îşi ia doctoratul în istorie, cu lucrarea „Cartea şi lumea rurală din Banat. 1700-1848”. Cea mai mare parte a vieţii a fost muzeograf, apoi şef Secţie „Cercetare” în cadrul Muzeului Banatului Montan din Reşiţa. În acelaşi timp a fost şi cadru didactic universitar, iar din 2001 profesor la Universitatea „Eftimie Murgu” din Reşiţa, secţia Teologie-Istorie. Dar, aşa cum mi-a mărturisit, o mare satisfacţie profesională a avut-o în ultimii zece ani din viaţă, când a condus Departamentul de Istorie al Fundaţiei „A treia Europă”, ceea ce i-a convenit de minune pentru că a putut să se manifeste în două direcţii, una de cercetare şi alta de formare. Acolo, pe de-o parte a predat cursuri pe diferite teme la tineri cercetători, asistenţi, lectori, etc., dar și a învăţat enorm de la câţiva oameni valoroşi ai continentului nostru. Sigur, din biografia celui omagiat, acum când ar fi împlinit 65 de ani (n. în 10 mai 1952), nu pot omite un amănunt, acela că în perioada în care a fost director la Întreprinderea Cinematografică a judeţului Caraş-Severin a început faimoasa cinematecă reşiţeană, ceea ce pentru generaţiile acelei epoci a însemnat o adevărată revelaţie culturală.
La rândul său a scris, singur sau în colaborare, o duzină de volume pe teme de istorie modernă a Banatului şi Transilvaniei şi circa 50 de studii ştiinţifice, publicate în volume colective din ţară şi străinătate. Între acestea amintesc doar cartea de debut: „Memorialistica revoluţiei de la 1848 în Transilvania” (1988); „Banatul în memorialistica „măruntă” sau istoria ignorată” (1995), prin lentila „istoriei mărunte” a descoperit „fabuloasa istorie a Banatului” şi „Franţa şi Banatul” (1995), scrisă împreună cu profesorul Nicolae Bocşan, volum încununat cu premiul „George Bariţ” al Academiei Române în 1996. După ce cunoscutul istoric a dispărut prematur dintre noi, (21 august 2009), conf. univ. dr. Carmen Albert, colaboratoare constantă a sa, a valorificat materialul rămas de la acesta, publicându-l în două volume, al doilea în 2011. Nici mai târziu, contemporanii săi nu l-au uitat şi în 22 septembrie 2014, în curtea Muzeului Banatului Montan, a fost dezvelit bustul lui Valeriu Leu, realizat de sculptorul Ioan Prodan. Bustul are privirea îndreptată spre Vest, spre Gârlişte, poate şi spre a menţine după moarte iubirea dispărutului pentru pământul pe care l-a iubit.
Face soarta în aşa fel încât să ne dăm seama de comoara din aproapele nostru abia după ce din acesta ne rămâne doar amintirea. De multe ori aceasta doare şi încercăm să ne oblojim rana uitării închinându-i cuvenite rânduri de recunoaştere a meritelor care vor sluji, sperăm, viitorimii.