REȘIȚA – Nu de chipuri, doar văd zilnic zeci, poate chiar sute. Mi-e dor însă de oameni cu care să ai ce să vorbeşti, oameni de cuvânt, oameni care nu se uită în telefon în cele cinci sau zece minute ale unei discuţii.
Mi-e dor de zâmbete sincere, pentru că uneori parcă nici nu mai facem diferenţa între cele provocate de bucuria reală de a vedea pe cineva şi cele de complezenţă, schiţate pentru că aşa trebuie. Sunt tot mai rari cei cu care poţi discuta lucruri serioase, iar cei cărora le poţi mărturisi lucruri uneori nici nu cred că mai sunt. Nu vi se întâmplă să nu aveţi încredere să mai vorbiţi cu anumiţi oameni? Sau să aveţi parte de discuţii în care obosiţi după primele cinci minute doar pentru că sunt fără sens? Ori să vă uitaţi în ochii cuiva şi să ştiţi că aţi risipit o privire doar pentru că în ceilalţi ochi nu se vede nimic? Mie mi se întâmplă tot mai des, dar din fericire, rar ce-i drept, mi se întâmplă să întâlnesc şi oameni a căror prezenţă este o plăcere. Şi de ce pun accent pe discuţiile dintre oameni? Simplu: cuvintele sunt cele care fac lumea să se învârtă. Ele pot să schimbe oamenii, îi pot determina să se iubească sau să se urască, să aibă încredere sau să devină suspicioși, să rănească sau să vindece.
Oamenii se întorc unii împotriva altora din atât de multe motive lipsite cu adevărat de esenţă. Şi se rănesc. Pentru că nu le pasă, pentru că ambiţiile lor primează, pentru că nu mai ţin cont de ce îi leagă cu adevărat. Pentru că nu se acceptă aşa cum sunt, pentru că nu mai au răbdare să privească dincolo de tăcere, pentru că sunt preocupaţi cu satisfacerea propriul ego, astfel încât ce face celălalt nu mai interesează. Încetează să mai fie prieteni, să se mai respecte, să mai conteze unul pentru altul, pentru că nu mai sunt obişnuiţi să fie loiali.
Dintodeauna oamenii se împart în buni şi răi, în sinceri şi prefăcuţi, în calmi şi veşnic nemulţumiţi, în cei care îşi văd de treaba lor şi în cei care văd de treaba altora, în verticali şi maleabili, în tăcuţi şi bârfitori. Dintodeauna, însă parcă acum sufleteşte oamenii nu mai sunt legaţi. Îi leagă orice altceva. Poate că acesta este motivul pentru care ne pierdem prea repede. Parcă mi-e dor de poveşti frumoase cu oameni, poveşti care să îmi dea o stare de bine, cum a fost cea cu câinele care avea grijă de un biciclist accidentat pe Semenic…
Nu fac parte dintre oamenii care caută răul din cei din jur și nici nu mă împiedic de răutăţile din oameni. Nu merită să fac asta, așa că, de multe ori, sătulă de atâtea răutăți, mă retrag în mine. Însă, uneori, tot mi-e tare dor de oameni…