REȘIȚA – România a fost mai mereu tributară ţărilor puternice, şi parcă acest lucru nu se mai termină. De ce? Întrebarea i-a fost adresată, în urmă cu aproape un an, istoricului Margaret MacMillan de Cătălin Ştefănescu, realizatorul emisiunii „Garantat 100%“.
Întrebarea, delicată de altfel, a pus în dificultate chiar şi un profesor universitar de la Oxford, cum este MacMillan, însă istoricul britanic, ofiţer al Ordinului Canadei, a răspuns simplu: „De diviziunile interne ale unei ţări se vor găsi mereu alţii care să profite. De obicei, profită cei puternici“. Istoricul britanic a încercat şi să ne liniştească: „Dar dacă România va avea consens între forţele politice, sociale şi civice şi ar consolida un tot unitar, lucrurile s-ar schimba. Uitaţi-vă la Elveţia, o ţărişoară mică, dar care ştie ce vrea tocmai pentru că are încredere în cetăţenii săi“.
Ce frumos sună „consens între forţele politice, sociale şi civice“… Aşa ceva la noi? Asta ar însemna deja altă ţară, alţi oameni, pentru că în cazul nostru nici nu are sens să pomenim de aşa ceva. Acord comun o fi existând între forţele politice atunci când parlamentarii îşi votează tot felul de drepturi speciale, dar asta nu duce la un consens cu forţele sociale şi civice, de care pe aleşi îi cam doare undeva. Când tu găseşti rezerve pentru pensiile speciale ale unora care, atunci când nu trăiesc pe spezele statului pe la Rahova, huzuresc pe bani publici, dar pentru salariile celor ce muncesc cu adevărat nu există fonduri, de unde să răsară consensul?
Dacă în ţara asta asta nu există de 26 de ani o lege clară în orice domeniu vreţi, bătută în cuie şi care să nu tot fi fost adnotată, revizuită, adăugită, modificată şi amestecată, de unde înţelegere şi scop comun? Cum să existe armonie între cei care conduc destinele acestei ţări şi mediul economic când el, legiuitorul, alde politicianul din Parlament, nu poate să pună la dispoziţia omului de afaceri un cadru legal care să-l sprijine cu adevărat? În cine să se mai încreadă alegătorul când toţi cei care s-au perindat pe la putere l-au furat şi l-au sfidat? Rezultatul e vizibil şi mereu acelaşi: avem politicieni şi mentalităţi a căror menire este aceea de a ţine o ţară în loc. Suntem definiţia consensului doar când ni se impune din afară ce să facem sau să nu facem. Şi sincer, cine îşi doreşte un consens când tocmai apele tulburi sunt cele mai bune de pescuit pentru unii?
Consolidarea unui tot unitar despre care amintea doamna MacMillan este ceva ce ţine de o istorie viitoare. Poate, cândva. Până atunci, preferăm să fim tributari oricui se strâmbă la noi, dar mai ales propriei noastre neputinţe.
Foto: dangs.ayz.com