REȘIȚA – Îmi place să pictez şi iubesc tablourile. M-aş pierde prin marile galerii de artă ale lumii şi aş citi la nesfârşit despre pictori renumiţi şi minunatele lor opere. Însă ştiu că, în această lume a culorii, sunt o amatoare; nu am făcut studii în domeniu şi nici nu am exersat prea mult, pur şi simplu îmi place să pot da culoare şi formă la tot ce vreau eu pe o pânză.
Într-un fel, mă bucur că nu am urmat această cale şi am păstrat-o doar ca pe o pasiune; plăcându-mi pictura simplă şi vie, nu aş fi făcut faţă lumii de azi în care are valoare tot ce e complicat şi sumbru. În lumea mea însă, pot surprinde lucrurile aşa cum îmi doresc eu.
Rar am fost tentată să fur colţuri din natură şi să le înghesui în culori acrilice. Oricât aş fi vrut duminica aceasta să pictez lanurile cu grâu inundate de maci din Valea Almăjului, nu aş fi reuşit. Aş putea oare vreodată să concurez cu măiestria penelului naturii? Nebunia salcâmilor, plecăciunea unei sălcii în oglinda unui lac, ninsoarea florilor de cireş, furia sau liniştea cerului, toate aceste lucruri minunate au un farmec sălbatic ce nu va putea fi niciodată reprodus cu adevărat pe pânză, hârtie sau portativ, nici măcar de cel mai talentat artist.
Există momente, poveşti şi lucruri pe care simt nevoia să le las amintire pe o pânză. Săptămâna trecută, am revăzut un cuplu de bătrânei, tare dragi mie, care se plimbau agale de mână prin centrul Reşiţei, cu amprenta vârstei pe umerii lor. Le zâmbesc mereu şi ei mie, şi de fiecare dată când îi văd mi-aş dori să-i pot opri şi să pictez minunata poveste de dragoste pe care o trăiesc chiar şi acum. Aş colora pânza imaculată cu sentimentele care îi fac să se simtă tineri, un tablou care să îi dea dreptate lui Alexandre Dumas care spunea că trăim doar când iubim, în rest doar existăm.
M-aş opri şi aş picta zâmbetul tuturor copiilor pe care îi întâlnesc, aş da culoare inocenţei încă neatinse de viaţă şi m-aş cufunda în ea ori de câte ori aş uita să mai fiu şi copil. Aş aşterne pe o pânză rugăciunile noastre când suntem deznădăjduiţi pentru că numai atunci suntem sinceri, bucuria de a ne ascunde în visele altora, dar şi teama şi furia pe care le simţim când pierdem din cauza orgoliilor. Ştiţi ce interesant poate fi pictată furia?
Acum când e nebunia campaniei electorale, când ecranele televizoarelor fură din frumuseţea vieţii, când avioanele dispar prin oceane, sigur vă întrebaţi de ce m-a apucat nebunia picturii. Simplu – când agitaţia şi cotidianul ne împiedică să fim atenţi la lecţiile primite sau să mai facem tablouri de amintiri, mie îmi place să pictez în cuvinte. Vise, crâmpeie de viaţă…
Foto: hdimagelib.com