„Dacă ne alegeţi, veţi avea unde să munciţi!”. Laitmotivul oricărei campanii electorale, ridicola promisiune făcută de toate partidele. Ridicolă nu pentru că nu ar fi respectată, ci pentru că, în clipa de faţă, e cam inutilă, deoarece românii se împart în două categorii. Cei care vor să muncească şi nu au unde şi cei care nu prea sunt interesaţi de locuri de muncă. Din păcate, în ultima categorie se încadrează mulţi tineri.
Peste tot nu aud altceva decât de criză şi cât de grea e viaţa. Unde e criza asta, oameni buni?! Dacă ar fi fost cu adevărat, Casa de Cultură din Reşiţa ar fi luată cu asalt vineri de cei care vor un loc de muncă. Pe când aşa, doar câţiva oameni cu adevărat interesaţi, cei mai mulţi trecuţi de prima tinereţe, în rest indivizi în special tineri, care se plimbau plictisiţi, aruncând priviri dispreţuitoare standurilor de parcă ar fi fost la supermarket. Pe lângă ei, sutele de şomeri reşiţeni care nici măcar nu au catadicsit să-şi scoată fizicul din casă. Să se deplaseze doar pentru un loc de muncă? Să fim serioşi!
Căutaţi fotografii sau filme din timpul crizei din anii ’30. Veţi vedea cozi interminabile, oameni care se băteau pentru orice loc de muncă, până şi de zilier, erau de-a dreptul bucuroşi să-l obţină şi făceau tot posibilul să-l păstreze. De ce? Pentru că ştiau că în acea zi vor avea ce mânca. Acum însă avem un cerc vicios cu oameni trecuţi binişor de vârsta a doua, unii în pragul pensionării sau chiar dincolo de el, care ar vrea să muncească orice, dar nu au unde pentru că firmele vor de obicei doar tineri, care, la rândul lor, suferă de „demnitate” cronică. Nu se „coboară” să lucreze nici măcar pe salarii medii, ba chiar unii îţi spun în faţă, cu cinism sau inconştienţă, că mai bine stau în şomaj. Să primească bani nu e sub demnitatea lor, ci doar să muncească pentru ei. E adevărat că în multe locuri salariile sunt mizerabile dar, deocamdată, trăim în România, ţara în care taxele Statului îl cocoşează pe privat.
Însă această epidemie de „demnitate“, de care aminteam mai sus, poate fi vindecată foarte uşor, iar leacul e foamea. În clipa în care ajutoarele sociale, subvenţiile şi veniturile de la stat vor fi tăiate iar stomacul se va lipi de spinare, vor descoperi că munca nu e o ruşine şi că, dacă vrei să ajungi la salariile visate de mii de euro, poţi să începi şi de jos. Sau, pur şi simplu, să mori de foame. Cu „demnitate“.
Nina Curiţa