REŞIŢA – Unul dintre primele poduri din ansambluri sudate, pe care păşim acum fie într-o mică plimbare prin zona centrală, fie într-o mică goană a serviciului sau în febra cumpărăturilor, era cândva un mic furnicar în care se îmbulzeau maşini şi oameni deopotrivă.
Mai admirăm micul giuvaier ingineresc de altădată doar în preajma sărbătorilor, când lumini albastre îi trasează un elegant şi inconfundabil contur.
Încadrat între cele două palate centrale, Cultural şi Cărăşana, bătrânul obiectiv tronează acum desupra unei Bârzăvi care abia mai susură, mărginind un peisaj pictat în culori de toamnă. Nu îţi ia decât un pas să urci pe unul dintre vechile pasaje pietonale, şi te vezi aproape de apa care, deşi curge molcom, e-n stare să-ţi ea cu ea toate grijile, tot aşa cum îşi poate croi drum prin piatră: încet, dar sigur.
Ceva mai departe, undeva în dreptul Podului Prescom, câteva sălcii îşi plâng ramurile căzute spre apă. Sunt singurul verde încadrat în ruginiul celorlalţi arbori. În mijlocul liniştii de tablou, doi pescari şi-au făcut apariţia. Aşa era şi-atunci, când Reşiţa nu auzise încă zgomotul roţilor de tramvai şi când nici nu visa la pasaje superioare. Unul dintre ele, cel de la Pompieri, ascunde acum un alt pod de ansambluri sudate, care păstrează un farmec aparte.
Antoniu Mocanu