REȘIȚA – Deschidem laptopul, calculatorul, televizorul, cu ajutorul lor savurăm lucrurile care ne amuză: bancuri, realităţi mediocre, oameni fără valoare. Şi hăhăim. Aşa tratăm totul, cu o hăhăială ce ne trimite în acelaşi derizoriu ca şi cei de care râdem. Avem această inutilă capacitate de a menţine mereu viu spiritul caragialesc, chiar dacă trăim vremuri ca în scrierile lui Caragiale. Nu că ar mai fi mulţi care să le citească. Sau, în curând, care să mai ştie să citească…
Însă cel mai mult, ne atrag atenţia lucrurile urâte, şi triste, pe care putem să le împărtăşim atât de uşor prin internet. Nu contează că nu vrei să le vezi, dacă exişti pe internet sigur măcar unul dintre prietenii tăi virtuali va găsi o metodă să-ţi paseze vreo veste care să-ţi umbrească chipul. Şi cu asta rămânem, cu răspânditul. Ce se întâmplă dincolo de laptop nu mai interesează pe nimeni. Nici că un spital nu mai are sânge pentru transfuzii, nici că viteza mare calcă vieţi, nici că este în creştere consumul de droguri, nici că firmele se închid una după alta rupte de taxe sau de lipsa forţei de muncă. Nimic. Ne întoarcem în universurile noastre mici, apăsăm două butoane, ne simţim bine şi ne vedem de viaţă. Suntem trişti că nu avem slujba perfectă, şeful minunat, salariul imens, aprecierea colegială şi înţelegerea la care credem că avem dreptul. Multă înţelegere, fie şi pentru faptul că simţim cumplit căldura de afară chiar dacă ne plictisim de atâta umbră. Suntem necăjiţi că nu suntem iubiţi atât cât am vrea, suntem nervoşi pe ratele la bănci, făcute tot de noi, dar şi pe rutina familială. Prietenii sunt prea gălăgioşi, copiii prea obositori, vacanţele şi grătarul doar o îndatorire sezonieră. Ţelurile sunt cumva trase la indigo cu ale celorlalţi, iar eşecul nu mai are menirea de a ne învăţa lecţii.
Plătim taxe şi impozite, înghiţim birocraţia şi sistemul corupt, toată lumea ştie pe de rost teoria compromisului, suntem resemnaţi, nu se mai schimbă nimic. Ştim pe de rost expresii şablon, deşi nu ne amintim când le-am învăţat. Ce mai, nefericirea s-a cuibărit în tot ce vedem, auzim. Şi, totuşi, parcă în acest concert al problemelor noastre există o vioară care falsează mereu. O notă este prea stridentă şi scoate în evidenţă falsitatea nefericirii noastre. Realitatea apăsătoare există, dar nici vorbă de nefericire. Avem acoperişuri deasupra capului, ne permitem destule. Coşurile mereu pline cu cumpărături, maşinile de toate felurile pe orice străduţă, renovările permanente ale locuinţelor, ifosele şi aroganţa ne trădează. Da, nefericirea este acolo în ştirile tragice pe care le distribuim şi atâta timp cât nu trecem prin tragedii, chiar suntem bine. Problemele noastre ni se par mari pentru că avem universuri mici. Prea mici pentru a ne mai găsi echilibrul…
Foto: instilulmeu.ro