POIANA MĂRULUI – Aceste rânduri pot fi considerate şi ca o continuare la cele publicate până acum despre frumuseţile Banatului Montan. Staţiunea Poiana Mărului, despre care vorbim azi, nu se poate lăuda nici cu un trecut îndepărtat, nici cu o înălţime deosebită (doar 650 m). Totuşi, aici te simţi într-o altă lume, respiri nu numai un aer de munte, dar şi tainele ascunse în spatele perdelelor care învăluie culmile care constutuie coroana locului.
Cu toată strânsoarea văilor, în al căror pântec e lacul, ai sentimentul de mare libertate. Poate că aceasta ţi-l dă albastrul curat de deasupra, sprijinit în partea de la răsărit de turla bisericuţei înălţată recent a schitului de maici. Dacă nu eşti al locului (şi prea puţini sunt), te rătăceşti uşor între vilele ridicate în ultimii ani şi care, în mare parte, refuză să se alinieze pe străzi sau alei, aşa cum suntem obişnuiţi să găsim peste tot, unde reuşim să îngenunchiem natura. Poiana Mărului, deşi are apă curentă şi neoane, vile şi pensiuni cochete, este asemenea unei mici sălbăticiuni, de care te apropii cu teama de a nu stânjeni ceva din veşnicia liniştii muntelui. Îţi dă ghes să mergi mai departe mireasma de brad a aerului ozonat, pe care-l cântă cele trei ape ce se înfrăţesc în oglinda lacului de acumulare. Depinde încotro priveşti spre a lua pe tălpi unul dintre cele trei suişuri care duc fiecare spre o altă culme.
Pe Valea Şucului, paşii te duc prin Şaua Jigorin, la Muntele Mic (1.806 m), cel care parcă păzeşte căldarea de milenii stinsă a Ţarcului; păşind pe traseul Văii Bistrei Mărului chemarea te duce la farmecele masivului Retezat; a treia cale ţi se deschide cu poteca care suie la Vârful Nedeia (2.150 m), purtându-te prin păşunile alpine unde mai dăinuie stâne tradiţionale şi celei în locul unde odată era Sarmizegetusa, inima de piatră a dacilor liberi.
Dar să ne întoarcem la un trecut, mai precis la anul 1936, dată la care Poiana Mărului a fost declarată oficial staţiune turistică climaterică, în primul rând datorită aerului puternic ozonat, cum am mai spus, dar şi frumuseţii sălbatice a locului. Ca urmare, în anul următor a fost construită prima casă de odihnă, aparţinând Primăriei Timişoarei, după 1948, staţiunea remarcându-se mai ales prin sanatoriul TBC. Locurile au cunoscut o schimbare remarcabilă după 1970, ca urmare a construcţiei marelui hotel Scorilo, pe atunci râvnit de mulţi iubitori de drumeţii, aflat azi în pragul degradării, de faima de altădată amintindu-ne doar ochiurile goale ale ferestrelor pe care ploaia nu mai poate plânge şi vântul are drum fără oprelişti.
Un adevărat basm începe în 1982, odată cu demararea lucrărilor menite să asigure condiţiile stăvilirii apelor pentru lacul de acumulare ce urma să alimenteze centrala de la Turnu Ruieni. Şoseaua betonată necesară construirii barajului (terminat în 1992) a facilitat accesul celor care azi sunt proprietarii numeroaselor vile şi pensiuni, care dau locului înfăţişarea unei adevărate staţiuni. Se spune, pe drept, că aici, la fel ca la Băile Herculane, ionizarea negativă este mai mare ca în renumita staţiune Davos, din Elveţia.
Dar se poate ca printre noi să nu fie dintre cei pe care-i impresionează oglinda fermecată a lacului, nici pitorescul locului, si nu-i impresionează nici dispersarea vilelor, şi nici de atmosfera sacră din bisericuţă; ei bine, acestora le recomandăm ca în perioada martie-aprilie, mai ales, să facă o partidă de rafting, pe cursul Bistrei Mărului, care se aruncă pe trepte preţ de circa 4 km.
Un lucru a mai rămas de precizat pentru străinii de Banat care vor da curs de a vizita Poiana Mărului. Îl facem prin a spune că acolo se poate ajunge cu piciorul, numai vara, de la Muntele Mic, în aproape patru ceasuri, sau de la Oţelu Roşu, pe asfaltul ce se întinde până în staţiune pe toţi cei 25 de km.
Titus Crişciu