Dezvoltat de unii, minimalizat de alţii, subiectul confesiunii Elenei Udrea către HotNews dă de gândit. Orice român care analizează acel interviu, prin care jurnaliştii Dan Tăpălaga şi Cristian Pantazi au scos la lumină chiar şi la nivel declarativ, de la Elena Udrea, tot ceea ce presa românească nu a reuşit ani de zile, se sperie.
Ce poate fi mai rău decât să descoperi că mocirla în care trăim zilnic este tot mai adâncă? Cine mai poate întrezări vreo lumină după încrengătura asta de afaceri ce implică oameni cu funcţii care de care mai sofisticate? Ce încredere poţi să mai ai în vreun sistem din România pe măsură ce descoperim că fiecare sistem are legătură cu un altul, este dependent de altele şi totul este putred? Cum poţi să te simţi într-un stat în care cei pe care îi alegi să te reprezinte se învârt într-o lume ce funcţionează după regulile banului şi intereselor? Tu, omul simplu, românul de rând, ce eşti pentru cei care învârt milioane, dosare, informaţii? Eşti nimic. Şi, până la un punct, este bine să fii cantitate neglijabilă într-o hazna în care se pare că ei nu mai au loc unii de alţii. Dar nu e bine atunci când tu eşti singurul care suferă pentru mizeria din spitale, pentru gropile din drumuri, pentru haosul din educaţie, pentru sărăcia în care înoţi zilnic în timp ce alţii înoată în lux. Cum ar trebui să se simtă omul simplu într-o Românie în care presa s-ar sufoca dacă nu ar fi instrumentul te miri cui?
Dar să revin la Elena Udrea. De-a lungul anilor, mie nu mi-a spus nimic prin funcţiile deţinute. Însă, recitind acum interviul de zilele trecute, reamintindu-mi că individa nu are nimic de-a face cu bancurile cu blonde, m-a speriat gândul că ar putea avea dreptate în ceea ce spune. Nu vă înfioară ideea că nu a minţit? De ce ar minţi un om încolţit? De ce acum, când ea se află în situaţia delicată de a vorbi sau de a tăcea, ea vorbeşte? Şi de ce dacă tot a vorbit se teme de înscenări? În ce ţară trăim, totuşi? Dacă timpul demonstrează că Elena Udrea a avut dreptate, atunci este grav, iar România este teritoriul în care dezvoltarea unor suprastructuri nu va mai putea fi controlată. Am mai spus şi repet: este foarte important ca nicio instituţie a statului român să nu ajungă să aibă puteri depline, ci în toate să funcţioneze legalitatea şi moralitatea. Şi spun asta pentru că şi în justiţie, şi în SRI, până la urmă, lucrează tot oameni. Oameni care se pot lăsa uşor pradă abuzurilor.