REȘIȚA – „Cântecul e cea mai bună alinare. Chiar dacă trece și aceasta, alta mai bună nu-i”, Maria Tănase.
Ședea pitită-n magazia de răsaduri și lopeți a tatălui său, florarul din piața de lângă Hanul lui Manuc. Și tare-i mai plăcea să asculte cântecele celor ce lucrau pentru tatăl ei. Le-a învățat pe toate și-a început și ea să cânte pe unde apuca. Pentru ea, ziua începe când alții trăgeau obloanele. A vrut Maria să intre-n trupa marelui Constantin Tănase dar locul ei nu era acolo.
Apoi a mers la Viena, și-a imprimat acolo cântecele cu care se mândrea. A trecut și războiul tot cântând și, mai apoi, le-a rupt inimile și turcilor de la Stambul. Acolo era o cafenea de lux, căreia-i ziceau teatru, unde domnii sorbeau șampanie din cupe aurite fără să facă efortul de-a o asculta. „Las’ că am eu ac de cojocul vostru”, și-a zis Maria. A doua zi, iat-o umblând mahalalele Stambului și ascultând cântecele vechi turcești. Seara, îi avu la picioare pe domnii care nu se sinchisiseră de ea c-o seară înainte.
Și multe s-au mai spus pe scena Teatrului de Vest despre Maria Tănase, marea doamnă a cântecului românesc. Pentru mai bine de un ceas, o altă doamnă, Claudia Negroiu, actrița Companiei de Teatru „Gestual Art” din București, a readus-o pe scenă. „Nu avem dreptul să ne numim români dacă nu am ascultat-o pe Maria Tănase măcar o dată-n viață. Sper că efortul meu nu a fost zadarnic”, a spus d-na Claudia înainte de a părăsi scena. Dar și înainte de a-și șterge lacrimile.