Recent, am (re)descoperit pe internet legenda grănicerilor români care au fost la un pas să-l omoare pe Napoleon în bătălia de la Arcole (1796). O poveste controversată, care mi-a amintit de alte întâmplări ale soldaţilor români din armata austriacă, unele mult mai adevărate dar prea puţin cunoscute.
La Arcole, legenda ne spune cum au apărat grănicerii români faimosul pod, respingând asalturile francezilor conduşi de Napoleon în persoană. Dar, ca în orice poveste, lucrurile nu sunt clare. Deşi unele surse dau până şi numele unor soldaţi şi ofiţeri români, majoritatea, inclusiv cele mai oficiale, spun că podul ar fi fost apărat de grănicerii croaţi. Însă, în bătălie, chiar dacă nu la pod, a fost prezentă o altă unitate a armatei austriece alcătuită în principal din români. Este vorba despre regimentul de infanterie de linie nr. 51, de care se leagă o întâmplare unică în istorie.
La patru ani după Arcole, tot în Italia, proaspătul consul Bonaparte înfrunta încă o dată armatele austriece. Într-una din rarele sale greşeli, Napoleon este surprins la Marengo de un adversar mult superior numeric. După câteva ore de luptă, francezii sunt respinşi din cele mai bune poziţii, iar Napoleon este la un pas de a pierde prima sa luptă importantă.
Întăririle erau pe drum, dar avea nevoie de timp. Pentru a-l obţine, aruncă în luptă ultima rezervă, garda sa personală. Grenadierii francezi sunt întâmpinaţi de regimentul 51 de infanterie de linie Splenyi, supranumit „Legiunea Infernală“, circa 80% dintre soldaţii săi fiind români din Transilvania.
Timp de câteva minute, cele două unităţi schimbă salve furioase de muschete, până când grenadierii francezi încep să se retragă. O şarjă de cavalerie îi scoate din luptă, însă sacrificiul lor nu a fost zadarnic, întrucât Napoleon reuşeşte să câştige bătălia.
Patru ani mai târziu devine împărat, şi, timp de un deceniu, va face să tremure întreaga Europă. În fruntea armatelor sale, temuta Gardă Imperială şi cea dintâi unitate a acesteia, legendarul regiment 1 de grenadieri pedeştri, foştii grenadieri ai Gărzii Consulare, socotiţi de neînfrânt (nici măcar la Waterloo, unde faimosul atac a fost dus de alte unităţi ale Gărzii). Singurii care s-au putut lăuda cu această performanţă unică, obţinută în acea zi fierbinte de 14 iunie 1800, pe câmpia de la Marengo, au fost… nişte români.
De ce am scris rândurile astea? Pentru că detest să aud de câte ori ne ruşinăm că facem parte din naţia asta. Există atâtea argumente din trecut şi prezent care ne arată cât greşim adoptând o astfel de atitudine.
Nina Curiţa