REȘIȚA – Lăsând deoparte noutăţile fiscale care ne copleşesc în ultima vreme, azi vreau să amintesc despre omul care a păşit prin vremuri cu pasul cumpătat, umerii drepţi şi privirea demnă. Un om a cărui prezenţă a inspirat mereu demnitate, lucru ce nu i l-a putut lua şi ascunde nimeni.
Am avut ocazia să-l cunosc pe fostul rege Mihai în copilărie. Nu personal, evident, că nici nu aveam cum, ci dintr-o povestire spusă de bunicul meu. Niciodată poveştile pe care mi le spunea nu erau basme, ci realităţi din care aveam ce învăţa. Bunicul meu l-a văzut pe Mihai personal când acesta, alături de tatăl său, Carol al II-lea, a vizitat Bozoviciul înainte de a merge spre Oraviţa. Şi îşi amintea perfect despre cel care avea să fie ultimul rege al României, mi-l descria ca fiind impunător în simplitatea sa.
Aşa l-am cunoscut eu pe Mihai I. Cum manualele de istorie sunt zgârcite în privinţa multor lecţii din istoria României, am citit o serie de scrieri despre monarhia şi regii noştri, începând de la Carol I. Voiam neaparat să ştiu dacă era adevărat ceea ce îmi spunea bunicul, şi anume că primul rege al României a intrat în ţară pe la Baziaş. Am urmărit apoi pe hartă drumul său plin de peripeţii printr-o Austrie atât de ostilă Prusiei, încât Carol a trebuit să se deghizeze şi să folosească un paşaport fals. Acesta era omul care, 11 ani mai târziu, era comandant suprem al armatelor ruso-române de la Plevna, unde cucerea independenţa României. Şi acelaşi rege care în 1914, deşi era legat atât prin tratate cât mai ales prin familie de Puterile Centrale, respecta decizia faimosului Consiliu de Coroană şi păstra neutralitatea României.
Am citit despre Regele Ferdinand, Regina Elisabeta, Regina Maria, dar spaţiul nu îmi permite să scriu despre toate faptele lor. Nu sunt una dintre acele persoane adepte fanatice ale monarhiei, care încearcă să divinizeze nişte oameni. Dar nici nu pot să le uit locul în istorie. Chiar şi Carol al II-lea a avut rolul lui, deşi şi cei mai învrăjbiţi susţinători ai monarhiei schimbă subiectul când vine vorba de el… Din păcate pentru dânşii şi din fericire pentru adevăr, nu pot să-l şteargă din istorie ca să le fie povestea mai frumoasă.
Revenind la Mihai, îmi amintesc expresia de pe chipul său atunci când i s-a permis să revină în ţară şi îmi amintesc că, privindu-l la televizor, i-am remarcat, dincolo de zâmbet, tristeţea din ochi. Un om obosit, al cărui zbucium a început demult, când a urcat pe un tron la care abia ajungea, și nu s-a sfârșit nicio clipă. Detronat în favoarea tatălui său, a fost pus la loc ca marionetă lipsită de puteri, în fruntea unei ţări sfâşiate, aflate în pragul celui mai devastator conflict din istoria omenirii. Iar apoi, patru ani mai târziu, controversatul moment ce avea să-i bântuie întreaga sa viaţă: 23 august 1944. Mulţi, inclusiv un fost preşedinte al României, l-au acuzat de trădare. Că a dat ţara pe mâna ruşilor, că l-a înjunghiat pe mareşal pe la spate, că din cauza lui ne-au murit soldaţii în Siberia, că a fugit ca un laş cu trenul plin de aur. Pentru fiecare dintre cei care încearcă să-l urce pe un soclu, există cel puţin un altul care l-ar arunca la ghenă. Mulţi uită că în acea vară fierbinte de august, cu bombardierele americane pe cer şi trupele sovietice în ţară, pe tronul ţării se afla doar un băiat. Oare ce-ar fi făcut ei în locul „trădătorului“?
Nu voi închina osanale Regelui României (oricât i-ar supăra pe unii, Mihai rămâne regele României), însă nici nu voi arunca noroi. L-am urmărit în diverse interviuri şi i-am remarcat dorinţa de a spune numai ceea ce se cuvine. La fel de cuviincios cum se închina, făcându-şi cruce mai corect decât mulţi preoţi. Iar dacă de la mulţi cei care comentează nu pot să am pretenţii, mă deranjează maimuţăreala celor cu pretenţii de oameni culţi şi rafinaţi atunci când vorbesc despre vremuri de care habar nu au.
Ca fost conducător al României în perioada cea mai delicată a existenţei sale, Mihai merită respectul unui actor pe scena istoriei. Unul din puţinii care inspiră Majestate. Iar de judecat o va face tot istoria…
Foto: i.pinimg.com