REȘIȚA – Niciodată nu mi-au plăcut despărţirile, fie ele şi pe perioade determinate. De fapt, cui îi plac? Nu îmi plac autogările, gările şi aeroporturile şi, deşi îmi place să privesc chipuri, ochi şi viaţa în general, atunci când mă aflu pe vreun aeroport sau peron, stau departe de spectacolul îmbrăţişărilor.
Sunt locuri în care credem şi uităm altfel. Îmi imaginez trăirile celor din jur, mă gândesc ce interesant e că atâtea destine merg în aceeaşi direcţie pe drumuri diferite.
Mi se întâmplă să văd de multe ori, în diverse locuri, grupuri de cărăşeni, în special femei, care aşteaptă microbuzele ce le duc la muncă în alte ţări. Un fel de fals peron de pe care unii vin, alţii pleacă. Aşteptarea, emoţiile, bucuria sau lacrimile lor îţi atrag atenţia chiar dacă îţi sunt străini. Amalgamul emoţiilor simple copleşteşte. „Mami, să vii repede, eu o să fiu cuminte până te întorci“, „să ai grijă de tine, ne suni când ajungi“, „să îl duci la medic dacă răceşte“; crâmpeie din cuvintele de despărţire care înseamnă părinţi, copii, prieteni, fiecare cu poveştile lor ce gravitează în jurul marii poveşti a banilor. Un basm ce pustieşte locuri şi suflete. Alegerile devin obişnuinţă şi mulţi dintre cei care merg în altă ţară rămân acolo. În toată nebunia acestor plecări, mie îmi pare cel mai rău de copii. De suferinţa lor care, la mulţi, se transformă mai târziu în răzvrătire. Copiii ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate au aceeaşi ochi trişti ca şi cei orfani ori abandonaţi. De fapt, trăiesc abandonul modern răscumpărat cu bani, telefoane scumpe, cadouri. Dar tristeţea din ochi nu o răscumpără nimic. Dacă în ochii adulţilor vezi griji, oboseală, preocupări, tăcerea din ochii copiilor e indescifrabilă. Astfel de locuri, din care se pleacă spre altă zări, chiar te obligă să priveşti oamenii de alături. Te obligă să te gândeşti dacă ţara, judeţul, noi ca naţie, o să ne revenim vreodată. Te obligă să speri, dar şi să pui întrebări. Şi sunt atât de multe la care sunt incapabili să răspundă „scriitorii“ multor poveşti triste din viaţa acestei naţii. Aceeaşi „scriitori“ care de aproape 27 de ani se zbat doar pentru povestea propriului lor bine.
Revenind la plecări şi despărţiri, bagajele cu clipe, vise, emoţii sunt cele mai grele, dar ajută ca înfruntarea realităţilor să fie mai uşoară. Dincolo de toate astea se întinde tăcerea ce spune multe şi doruri ce nu se pot povesti.
Foto: acelebrationofwomen.org