CARAŞ-SEVERIN – Au mai rămas câteva zile şi vom fi chemaţi din nou să ne facem „datoria“ de a pune ştampila. Discursurile despre responsabilitatea civică sunt aceleaşi, însă „oferta“ parcă niciodată nu a fost atât de slabă ca acum.
Fără-ndoială, în această cursă PSD este favorit. Nu pentru programul său, nu pentru coerenţă, cinste sau din cauza adversarilor, ci numai şi numai datorită electoratului său care, disciplinat ca întotdeauna, va vota absolut orice poartă trandafirii, inclusiv pe mumia lui Lenin dacă va fi cazul. Însă problema cea mai mare a social-democraţilor nu e câştigarea alegerilor, ci pe cine să propună premier. Pe Dragnea? Ar fi dincolo de orgoliile multora. Pe Ponta? Ar fi dincolo de… Dragnea. Poate pe Tăriceanu, care în timp ce-l „susţine“ pe stăpânul Teleormanului, continuă să dea târcoale Palatului Victoria ca o hienă? Hmmm.
De cealaltă parte, liberalii au felul lor de a face campanie. Electoratul lor s-a cam împrăştiat, iar de lideri ce să mai pomenim. Blaga a fost ultimul personaj cu adevărat puternic din partid, dar şi el s-a retras să-şi vadă în linişte de dosare, iar PNL-ul pluteşte în derivă, căutând pe cineva care să preia cârma. Cine să fie capabil de miracolul ăsta? D-alde Gorghiu, Falcă sau Predoiu? Să fim serioşi. Nici nu e de mirare că liberalii se agaţă de Cioloş cu disperarea înecatului de scândură. Vă mai amintiţi cum trăgea Johannis de el acum câteva luni? Însă actualul premier nu e cea mai bună locomotivă politică; nu e carismatic şi, cel mai important, a evitat dezastruoasele măsuri populiste care le plac atât de mult alegătorilor de pretutindeni.
Chiar dacă lupta principală se duce între PSD şi PNL, asta nu înseamnă că încăierarea de la subsol pe firimiturile rămase de la masa bogaţilor e de neglijat, mai ales că aici îi regăsim pe foştii aliaţi din 2004, deveniţi între timp duşmani de moarte: Tăriceanu cu ALDE, adică UNPR revopsit în culori europene, şi PMP, încercarea obsesivă a lui Băsescu de a mai fi băgat în seamă. Două partide de buzunar care există pentru a satisfice ambiţiile celor doi şefi dar care, în anumite condiţii, pot juca un rol mult mai mare decât importanţa lor reală.
Pe lângă toţi aceştia, reprezentanţi ai politicii… să-i spunem tradiţionale, există şi o alternativă; din nefericire, aceasta se numeşte USR. Sunt conştientă că-mi voi atrage înjurăturile tinerilor frumoşi, deştepţi şi civilizaţi, însă scumpul lor USR nu este altceva decât PP-DD pentru hipsteri. O adunătură de naivi, foşti susţinători de-ai Monicăi Macovei, ce-a mai rămas din Noua Republică şi cei care încă nu s-au scârbit de politică într-atât încât să nu mai voteze, toţi ţinuţi la un loc doar de mesajul anti-PSD. Chiar şi unii dintre culegătorii de semnături pentru „salvatori“ exact cu asta îşi începeau discursul: „Dacă nu vreţi să iasă iar PSD…“ E drept că metoda a funcţionat atunci, însă a arătat că USR-ul, deşi se vrea o formaţiune anti-sistem, „altfel“, nu este decât un anti-partid. În locul unei alternative constructive, responsabile şi pragmatice de care România are atâta nevoie, avem una al cărei singur scop este să le dea la gioale social-democraţilor.
Pe scurt, cam aceştia sunt principalii luptători din „turnirul“ de duminică. Ei sunt cei care, dacă vor fi aleşi, ne vor hotărî soarta pentru viitorii patru ani. Oare chiar asta e tot ce are mai bun de oferit România? Fosta USL, fosta D.A., Nicuşor Dan în rol de Mesia şi Clotilde pe post de Jeanne d’Arc?