CLISURA DUNĂRII – Frumuseţe şi sărăcie, vise şi speranţe deşarte, malul românesc al Dunării prezintă un spectacol paradoxal. Oricine ar face un reportaj aici ar rămâne uimit de frumuseţea locului. Ce poate fi mai frumos decât să admiri jocul zglobiu dintre razele soarelui şi valurile Dunării, să vezi cum înoată norii sau cum zâmbeşte ceaţa? Dar mirajul tărâmului dominat de frumuseţea bătrânului Danubius se sfârşeşte în momentul în care realizezi că este locuit de oameni.
Şi nu pentru că oamenii ar fi urâţi, ci pentru că mulţi dintre ei sunt trişti. Tristeţea lor are mai multe izvoare decât fluviul: de la lipsa locurilor de muncă până la dorul faţă de cei plecaţi în străinătate, de la regretatele vremuri ale embargolui până la neputinţa vremurilor de azi.
Pojejena este localitatea din judeţ care a accesat cele mai multe proiecte europene, dar acest fapt, de altfel un început pentru o stare de bine, nici de departe nu rezolvă problemele economice ale Clisurii. Iar suportul social şi economic oferit de oraşul Moldova Nouă este insuficient. Da, Delphi Packard a fost o gură de oxigen pentru 400 de oameni, dar mai sunt mii care nu muncesc. Deşi, luându-ne după cei 292 de şomeri câţi sunt înregistraţi oficial aici, te întrebi dacă situaţia e aşa de gravă… Poate că nu este datorită numărului mare al celor plecaţi la muncă în străinătate, al celor care primesc ajutoare sociale, al micilor întreprinzători.
La Coronini, casele impunătoare nu dezvăluie la prima vedere faptul că puterea de cumpărare nu există. „Vai de noi! Noroc că primarul ne sprijină, altfel nu ştiu ce am face. Mai avem noroc cu cei care lucră la parcul eolian de la Sfânta Elena. Mai suntem câţiva care lucrăm la Delphi Packard, unii mai trăiesc din pescuit. În rest, e sărăcie lucie, degeaba avem casele astea mari“, ne spunea Gheorghe Străin, din Coronini. Într-adevăr, la parcul de la Sfânta Elena lucrează 145 de oameni, dintre care 89 din Coronini. Majoritatea tinerilor care pleacă la studii la Timişoara nu se mai întorc, rămân acolo. Iar pe vremuri de criză, veniturile la administraţia locală sunt importante şi de mare ajutor.
Nici la pensiuni situaţia nu este mai bună. „Uneori nu facem mai mult de 200 de lei pe zi. Cei din zonă nu mănâncă la noi, iar trecătorii rar se opresc. În general, clienţii comandă meniu pe bază de peşte, care nu este scump. Din asta trăim, dar sperăm că vor veni şi vremuri mai bune“, ne-a povestit Anca, proprietara unei astfel de pensiuni.
Linişte, la umbra undiţei
Când te desprinzi de probleme oamenilor, îţi iei un răgaz să priveşti fluviul şi malul sârbesc. În largul Dunării bărcile cu pescari sunt nelipsite. Pe malul apei, din loc în loc, indiferent de vreme, pescarii amatori sunt nelipsiţi. „Nu prind cine ştie ce, dar trăiesc din peşte. Sunt mulţumit. Alţii sunt şi mai necăjiţi“, ne-a spus Nicolae Vardare. Un alt pescar ne-a povestit că vine din Oraviţa de fiecare dată când are timp liber: „E o activitate care mă linişteşte. Nu simt frig, nu mă apasă nimic. Mi-e bine. E adevărat că celor care sunt acum pe vasul acela de croazieră le este şi mai bine…“ Într-adevăr, în timpul discuţiei noastre, un vas elveţian de croazieră se unduia pe valurile Dunării.
Când pleci de pe Clisură, iei cu tine problemele oamenilor, păsurile şi nemulţumirile lor. Ai vrea să revii când va fi mai bine. Adică peste mult timp. Însă te întorci mai repede, fie numai şi pentru că acolo, pe malul fluviului, parcă şi grijile tale devin mai puţin apăsătoare. Sau poate doar pentru a vedea cum apusul îşi ţese culorile în valuri sau pentru a asista la spectacolul liniştii. Da, şi liniştea îşi are propriul ei spectacol. Acolo, pe Clisura Dunării…
Nina Curiţa