REȘIȚA – Ne zbatem, construim, alergăm, închidem ochii, facem lucruri de care nici noi nu credem că suntem în stare să le facem, ne depăşim limite impuse, punem cărămizi în relaţiile cu ceilalţi, în vieţile noastre şi a multora din jur. Toţi renunţăm la noi, toţi facem sacrificii pentru lucruri, oameni, drumuri în care credem.
Într-un moment anume se întâmplă ceva şi, măcar pentru o clipă, ne oprim, realizăm că ne-am implicat prea mult, şi suntem cumva pe minus… Este unul dintre acele momente în care ne confirmăm nouă înşine că teoria e mai frumoasă decât realitatea, că viaţa nu este mereu cinstită aşa cum am vrea, că oamenii nu sunt aşa cum credem. Şi atunci ni se pare că şi simpla prezenţă în mijlocul unor lucruri ce nu merită este un efort. Dar ne revenim, când realizăm că efortul este al nostru, ţine de noi, suntem aşa pentru că aşa am ales. Şi autoreproşul nu îşi mai găseşte sensul. Pentru că dacă ne gândim tot timpul că lucrurile ar fi putut fi mai bune, putem suferi din cauză că nimeni nu cunoaşte limita perfecţiunii.
Am considerat mereu că un zâmbet sincer aduce mereu mai multe beneficii decât forţarea unei situaţii, o vorbă bună rezolvă mai multe lucruri decât o ameninţare sau un ton ridicat, un argument bun într-un moment potrivit este mai de folos decât orice conflict. Şi nu am considerat că pierd decât atunci când zâmbetul, vorba bună şi argumentul au fost aruncate pe oameni care nu au știut să le aprecieze. Îmi place să susţin că fiecare suntem ceea ce atragem, dar nu raportat la oameni per ansamblu, ci la tipul de energii pe care le trezim în cei din jur. Un sentiment se alimentează cu un altul similar foarte ușor: ești senin și zâmbitor, lumea îți va zâmbi înapoi, la început șovăielnic, apoi sincer şi va fi de ajuns să faci mereu ceea ce faci doar pentru a vedea zâmbete; ești în schimb ursuz și veșnic pus pe ceartă, iscoditor sau mereu victimă, şansele sunt aproape sigure că asta vei primi înapoi. Şi să ştiţi că de multe ori în viaţă merităm ceea ce primim.
Şi oricât zbucium ne-ar aduce momentele în care avem impresia că merităm mai mult decât primim, că vrem să primim cel puţin cât oferim, să ştiţi că timpul aşează lucrurile. Vin şi momentele în care ne place că realitatea diferă de teorii şi ideal, că oamenii care nu sunt aşa cum vrem au rolul lor în viaţa noastră şi ne schimbă, că viaţa este cinstită dar nu când vrem noi, ci când vrea ea. Minusurile sunt mereu compensate. Nu primim ceea ce vrem, cum vrem, când vrem atunci când vrem. Dar primim atunci când trebuie exact cât trebuie, uneori poate mai mult.
În ciuda multor clipe ce ni se par amare, este frumos totuşi să avem plusuri când tragem o linie, minusurile rămân ale celoralalţi; este bine să trăim frumos şi fără să fim în căutarea aceloraşi monede cu care ne plătesc ceilalţi. Şi asta pentru simplul fapt că, atât în sens pozitiv cât şi negativ, mereu primim exact ce merităm…