REŞIŢA – Pentru mine, era o seară de decembrie ca oricare alta. Pentru alţi oameni era o seară frumoasă pentru plimbare în centrul Reşiţei, colinde, zâmbete etc. Doar că eu n-aveam nervi de aşa ceva. De-abia ieşisem de la lucru. În faţa ochilor, care protestau solemn refuzând să mai funcţioneze şi ameninţând cu greva dacă nu primesc un „concediu“ de câteva ore de odihnă, îmi dansau glife ciudate ce aduceau a litere, iar un tabel Excel îşi întindea implacabil şi nemilos gratiile în jurul meu.
Pe scurt, nici de luminile frumoase de sărbători nu mai aveam chef la ora aceea. De-abia am făcut vreo câţiva paşi şi aud o voce – „Doamnă, doamnă!“ O femeie. M-am oprit, gândindu-mă că o fi căutând vreo adresă. „Doamnă, mergeţi în centru să vedeţi! Este atât de frumos!“ Am tamponat-o cu privirea. M-am abţinut şi i-am aruncat doar un „mulţumesc“ obosit.
M-am întors şi am plecat, am mai apucat să-i aud vocea – „Nu vă supăraţi, doamnă… Mergeţi!“ M-am îndepărtat şi am reluat o tentativă disperată de a-mi pune puţină ordine în gânduri, lăsând în seama picioarelor să mă ducă acasă. Numai că, la cinci minute după ce m-am despărţit de femeia care mă îndemna să văd cât e de frumos în jur, m-am trezit în centru, lângă brad, în mijlocul luminilor.
Muzica se auzea în surdină, iar în tot centrul se aflau vreo 20-30 de persoane. Doi bătrâni admirau, ţinându-se de mână, ea cu capul pe umărul lui. Câţiva tineri îşi făceau poze în faţa bradului, iar un copil asculta cu ochii mari, în faţa ieslei, cum părinţii îi povesteau naşterea lui Isus. Printre picioarele oamenilor alergau veseli doi căţei, spre amuzanta disperare a stăpânilor care încercau să-şi recupereze „odraslele“.
Erau fericiţi chiar şi fără ţipetele isterice şi bucuria zgomotoasă atât de tipice în astfel de momente. Priveau, ascultau şi, mai ales, simţeau. Am plecat. Ochii nu mai protestau, ciudatele litere dispăruseră, la fel şi tabelul.
Dar simţeam şi o părere de rău gândindu-mă la acea femeie. Nu ştiu ce aş putea să-i spun dacă aş vedea-o din nou. Poate doar că, pentru acea nepreţuită clipă de linişte pe care mi-a dăruit-o, merita mai mult decât un „mulţumesc“ repezit de cineva prea obosit pentru a-şi mai aminti ce contează cu adevărat. De prea multe ori uităm de ceea ce contează cu adevărat, de faptul că lucrurile simple ne pot aduce atâta bucurie…
Sărbători fericite!
Nina Curiţa