Prietenia, omenia, încrederea – valori universale ce nu cunosc granițe sau naționalitate.
Într-o lume care, tot mai mult, tinde să se segmenteze și, pe zi ce trece, pare să aibă tot mai puțin de oferit tinerilor dezamăgiți de viață, omul modern, încătușat în „libertatea” confortului și tehnologiei, nu mai înțelege valoarea lucrurilor simple. Cerul înstelat, soarele, ploaia, apusul, răsăritul, animalele sălbatice se văd pe tabletă. Puțini își asumă „disconfortul” transpirației și efortului spre a le vedea pe viu.
Lars van de Braak și Peter Overbeek au venit de la Haga spre a le vedea în m-ții Făgărașului. Alături de ei, Letiția Mandache, „ghidul” aflat pentru prima dată aici. O săptămână le-a luat să parcurgă creasta Făgărașului. La Turnu Roșu, unde a început aventura lor, grupul îl cuprindea și pe Michiel van Dijk. Cei patru au trecut prin „supliciul” din Șaua Cleopatra spre a atinge vf. Negoiu, de 2.535m, al doilea din țară. Apoi drumul a continuat până la lacul Bâlea, de unde Michiel a trebuit să plece. Întâmplarea sau poate Cineva de Sus m-au scos în calea celorlalți exact după plecarea sa. Sunt mândru că am avut onoarea de a reface cumva grupul, de a continua drumul lui Michiel.
În noua formulă de patru, ajungem pe vf. Viștea Mare (2.527 m), fratele mai mic al Moldoveanului (2.544 m). Distanța până la cel mai înalt vârf din țară e scurtă, însă sunt singurul care o parcurge. Sunt poate mai odihnit… Sau nu, dacă ținem cont că, înainte de a urca la Bâlea, am fost în Retezat.
Ceilalți se îndreaptă spre Refugiul Slănina, unde ajung și eu cu o „întârziere” de o oră. A fost o zi lungă, cu zece ore de mers, record pentru Lars. Eu mă laud cu un record de 12 ore, stabilit în 2014, tot în munții Făgărașului.
Noaptea se lasă peste noi, cei care dormim în corturi, peste un grup care doarme sub cerul liber, peste ciobanii care au urcat cu oile pe creastă de teama lupilor. Un cioban poartă la pălărie o floare de colț, pe care a rupt-o deși e interzis. Mai are flori de colț pe care le păstrează presate și le oferă turiștilor. Una ajunge și la mine.
Apoi drumul continuă. După vf. Viștea mare, muntele a devenit tot mai lin. Parcurgem distanța respectabilă până la Refugiul Berevoescu. Pe drum însă, după două ore de mers, ne întâlnim cu… Bogdan Ionescu, un prieten cu care am călătorit şi anul trecut. Ca și atunci, e însoțit de Iza, iubita sa. Se dovedește din nou că… se-ntâlneşte munte cu munte dar om cu om… Ne îmbrățișăm, facem poze și continuăm drumul… în direcții opuse.
La Refugiul Berevoescu, întâlnim doi turiști maghiari și suntem bucuroși că este loc pentru toți. Asta până la apariția Cercetașilor Români Uniți, adică 12 persoane, dintre care zece fete, care nu au corturi, bazându-se că vor dormi în refugiu.
Fetele erau pe munte de vreo două săptămâni și marcaseră trasee turistice. Asta-mi dă de gândit și mă face să mă întreb oare în mâinile cui poate sta viața mea când mă aventurez pe munți. Jos pălăria în fața Luciei, Alesiei, Mariei… și să mă scuze cele ale căror nume nu le-am reținut. Le mulțumesc acestor tinere fete pentru lecția de curaj pe care mi-o oferă prin gestul lor simplu.
Diana și-a serbat ziua de naștere pe munte. A împlinit frumoasa vârstă de 15 ani. Îi ofer bucuros floarea de colț primită de la cioban. Luciei îi fac cadou un pix și-mi pare rău că nu pot oferi câte ceva fiecăreia. Din toată această întâmplare, un lucru e clar: din fericire, nu toți tinerii au căzut victime tehnologiei. Din modelul simplu al acestor fete, înțeleg cât de frumoasă poate fi viața dacă știm să alegem ceea ce este cu adevărat frumos.
Iată-ne ajunși la capăt de drum când stăm la taclale pe terasa unei pensiuni. La o masă alăturată, un bătrân pare a depăna amintiri de unul singur. Bea liniștit înconjurat de tineri și se gândește undeva. Oare unde…? „Great vacation, beautiful country”, concluzionează olandezii. Pentru ceilalți, vacanța continuă pe litoralul bulgăresc. Eu sunt mândru să văd din nou străini bucuroși că ne-au vizitat țara.