Mai ţineţi minte cum, în şcoală, eram puşi să facem compuneri sau desene despre cum va arăta lumea în anul 2000? Visam la maşini zburătoare, rachete, blocuri înalte, sclipitoare şi curate, oameni fericiţi… Chiar şi noi, copiii, ne doream instinctiv un mileniu „altfel“. Pragul psihologic al celor 2000 de ani, povara cumplită a istoriei omenirii, ne împingeau să sperăm la altceva. Desigur, noul mileniu nu ne-a adus deodată aceste lucruri. Însă părea că mergem în acea direcţie. Drumul nu era clar, nu era drept, dar măcar ştiam destinaţia şi, în subconştient, simţeam că ne îndreptăm către ea. Până pe 10 septembrie 2001.
A doua zi a urmat trezirea, urâtă şi brutală ca întotdeauna când ai un vis frumos. Sub privirile şocate ale unei lumi întregi, iluzia s-a destrămat. Când am văzut prăbuşirea unuia dintre simbolurile celei mai puternice ţări din lume, timp de câteva clipe am refuzat să credem că e posibil. Din păcate, era realitatea, şi era doar începutul.
În cei zece ani ce s-au scurs de atunci, toate visele noastre pentru o altfel de lume s-au spulberat. Am văzut invincibilul gigant american lovit în moalele capului la el acasă, apoi împotmolit în două războaie pe care le-a pornit dar nu le poate încheia. Am trecut prin iluzia europeană, prin trecerea de la speranţe, optimism şi deschidere la cinism, izolare şi neîncredere. Am asistat la apogeul unei economii bolnave, alimentată de goana după bani ieftini, atât de uşor de obţinut dar atât de greu de înapoiat, la un sistem bazat pe împrumuturi pe care toţi îl credeau atât de stabil şi care acum s-a prăbuşit peste ei. Şi multe altele.
Dar stai, doar nu asta visam! Unde e viitorul de aur al omenirii pe care îl desenam pe băncile şcolii? Ăsta să fie? Revenirea la spaima ancestrală că vine iarna? La dilema dacă vom mânca mâine sau să păstrăm pentru poimâine? Unde s-au pierdut toate speranţele noastre? Unde anume am greşit?
Poate atunci când am crezut că omul s-a schimbat peste noapte, că am lăsat în urmă, odată cu vechiul mileniu, şi fiinţa fanatică, lacomă, îngustă şi meschină. 10 septembrie 2001 a fost ultima zi în care visele zgâriau norii. Şi de atunci au trecut numai zece ani…
Nina Curiţa