CARAȘ-SEVERIN – Cerșetoria a devenit o profesie, însă doar cei cu vocație fac carieră și conturi grase în bănci.
Ca și prostituția, cerșetoria face parte din categoria celor mai vechi meserii din istoria umanității, extinsă peste veacuri, adaptată și perfecționată în funcție de vremuri. Fără a fi stârpită decât, uneori, atenuată, din timp în timp, chiar dacă în România zilelor noastre a suferit fenomenul migrației spre țările mai darnice, cerșetoria poate fi observată pretutindeni, în orice moment al zilei. Se pare că îndemnul christic „cereți și vi se va da!“ (Matei 7:7) dar „toate câte cereți, rugându-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea“ (Marcu 11:24), greșit înțeles de profesioniștii în domeniu, este motto-ul sub care cerșetorii acționează constant sub măștile umile ale sărăciei. Mimând cu nerușinare neputința, boala, handicapul etc., își umplu buzunarele și își înalță „palate“ cu mâna întinsă, sub ochii noștri. De bună credință, cei mai mulți dintre noi răspundem cu milă și bani imposturii, dându-le apă la moară, ajutându-i, de fapt, să-și continue jocul perfid, în roluri, uneori demascate de ei înșiși.
De câte ori nu ați surprins un asemenea umil, după ce l-ați ajutat, zăcând într-un șanț, beat turtă sau să identificați pe cineva, care a cerșit la colț de stradă, schimbând mărunțișul în bani mari, hârtii de 50, 100, 200 sau 500 de lei, alteori în euro, sau depunându-i la bancă. De la acel credibil câteodată „dă și mie un leu să-mi iau o pâine“ până la numărarea etajelor la o vilă, pe care tu, cetățean simplu, nici n-ai îndrăzni să crezi că ai avea-o vreodată în timpul vieții tale, nu e decât un pas. Noi contribuim însă, cărămidă cu cărămidă. Unde mai pui că cerșetorii și-au crescut și ei salariile pentru a ține ritmul cu ceilalți, că tot e în actualitate legea salarizării, nu mai cer un leu, au pretenții, și-au impus normă și au ridicat tariful milei la „n-ai să-mi dai și mie 5 lei?“.
Mai deunăzi, la un supermarket, o fetiță își întreba nedumerită tatăl dacă „nu-i dăm și noi ceva?“. Însă răspunsul a venit, ferm, „nu-i dăm, tată, că are vilă puțin mai sus, în deal!“. Sau la sfârșitul unei zile de cerșit, tot la un supermarket, cel care, e drept, a muncit cu mâna-ntinsă, și-a făcut cumpărături pe care nu și le permite oricine, răsfățuri culinare și tot felul de produse de marcă din care vinul ghiurghiuliu, evident, nu lipsea.
Că unele țări din Europa nu mai scapă de această boală a cerșetoriei, care se transmite ereditar din tată-n fiu la unele familii și eclipsează strălucirea străzilor din marile orașe cu tradiție culturală, nici nu ne mai miră, ne bucură chiar, că le-au mai curățat pe ale noastre, dar asta nu înseamnă că nu-i mai întâlnim pe cei care își fac veacul în Reșița. Aceștia sunt recognoscibili și au deja vechime în muncă, sluțind în continuare fața orașului. Cu un sentiment de vină că trecem, câteodată, mai departe, ignorând învățăturile sfinte cu bună știință, mustrându-ne, chiar, că n-am răspuns cu milă „cererii săracului“, poate ne ajutăm pe noi înșine, vindecându-ne, de fapt, de vina de a fi contribuit la evoluția acestui cancer al societății. Că la muncă, slabe șanse să-i vedem pe cerșetorii de carieră.