REŞIŢA – Am trecut pe lângă ea într-o zi de toamnă, în faţa unui magazin din Timişoara. Am privit-o lung; era îmbrăcată într-un trening obişnuit, cu părul prins într-o coadă simplă, nimic neobişnuit la ea. Mai puţin faptul că acea fată „obişnuită“ avea mai multe medalii europene, mondiale şi olimpice decât ani de viaţă. O văzusem de atâtea ori la televizor, ba chiar o ştiam, din auzite, şi de la câteva cunoştinţe care îndurau nefericitul privilegiu de a o avea profesoară pe exigenta Simona Amânar.
Şi când te gândeşti că nu văzuseră decât o minusculă parte din ceea ce se ascunde în spatele unei medalii… Ce ar fi zis dacă ar fi ştiut toate sutele, miile de ore de muncă, de chin, de căzături, de durere, de strâns din dinţi, fără timp „să-ţi trăieşti tinereţea“, dar care te duc până pe acea treaptă înaltă unde asculţi imnul sub privirile atâtor oameni? Strălucirea aurului nu se câştigă uşor, o lecţie pe care nu mulţi o pot înţelege.
Aşa cum nu pot înţelege nici seninătatea cu care Nadia Comăneci rescria la Montreal istoria gimnasticii, privirea crâncenă a Ginei Gogean înainte de a porni la asaltul bârnei, mişcările ireal de precise ale Laviniei Miloşovici, pasul apăsat al aceleiaşi Simona Amânar când se îndrepta către un aparat, simplă escală în drumul către podium, sau lacrimile Andreei Răducan după o pastilă de Nurofen.
La Bruxelles, cinci fete le-au reamintit europenilor imnul României. Peste câteva luni, la Londra, tot ele vor avea misiunea să le reamintească acelaşi lucru chinezoaicelor, rusoaicelor şi americancelor. Şi totul, pentru o ţară care e mult mai interesată de cine e sora nevestei lui Pepe decât de cine sunt Diana Bulimar, Sandra Izbaşa, Cătălina Ponor, Larisa Iordache şi Raluca Haidu.
Nina Curiţa