Sub pretextul combaterii infracționalității și mai ales a terorismului, dar și la presiunea americano-europeană, intra în vigoare și la noi acum 2 ani o lege extrem de controversată, supranumită „Legea Big Brother”.
Pe scurt, aceasta permitea operatorilor de telefonie mobilă stocarea, timp de 6 luni, a unor date din convobiri telefonice sau emailuri și punerea lor la dispoziția autorităților, ceea ce însemna că din start, toți eram suspectați ca am putea fi niște posibili atentatori sinucigași. Asta, într-o țară în care dosarele de supraveghere ale fostei Securități se măsoară în zeci sau sute de kilometri.
Și n-ar fi fost poate nicio o problemă dacă am fi avut garanția că datele vor fi șterse după cele 6 luni sau că nu vor exista intruziuni dincolo de limitele legii. Obișnuiți să înghițim cam tot ce ni se servește de peste Ocean sau de la Bruxelles, n-am obiectat mai deloc, fără să ne gândim la faptul că mesajul în care i-am spus cuiva că ştiu de unde izvorăşte veşnicia, rămâne stocat undeva unde poate fi văzut, citit, dezbătut de altcineva.
Sau poate fi desprins din context iar cineva să mă întrebe dacă taina veşniciei era ceva codificat… Probabil că următorul pas ar fi fost cel în care ne înregistrăm singuri convorbirile și depuneam lunar o declarație și un centralizator cu date despre ce am discutat, cu cine si de ce. Și totuși, iată că în urmă cu câteva zile cineva a spus clar și răspicat că această lege nu trebuia să existe. Au avut acest curaj câţiva judecători de la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care au invalidat directiva prin care putea fi supravegheată viața privată a cetățenilor.
CJUE a statuat că prin impunerea păstrării acestor date și permițând accesul autorităților naționale competente, directiva reprezintă o imixtiune deosebit de gravă în drepturile fundamentale la respectarea vieții private și la protecția datelor cu caracter personal . În plus, faptul că păstrarea și utilizarea ulterioară a datelor sunt efectuate, fără ca abonatul sau utilizatorul înregistrat să fie informat, poate da persoanelor vizate sentimentul că viața lor privată este obiectul unei supravegheri constante.
O să spuneți: bine, și ce-i cu asta? Până la urmă au spionat-o americanii pe ditai Doamna de fier a Europei, cui i-ar mai păsa de niste români amărâți? Cu atât mai mult cu cât cine vrea să ne supravegheze e de ajuns să intre pe o rețea de socializare și să frunzărească plictisit postările în care spunem singuri unde suntem, cu cine, ce facem. De acord, dar asta pentru că vrem noi, nu pentru că așa vor alții…
Nina Curiţa