REȘIȚA – Presa scrisă e pe ducă. Va dispărea într-un an-doi, căci cine ar mai vrea să frece hârtia când are touchscreen? Nu mai are scăpare! Sună familiar? Așa și trebuie, căci acest verdict apocaliptic îl auzim în fiecare an: gata, totul online! Dar cum-necum, parcă pentru a le face în ciudă acestor profeți ai mass-media, cărțile și ziarele se încăpățânează să supraviețuiască.
Mai mult, uneori ele „contraatacă“ în cele mai neașteptate feluri. Pe piață se publică din nou ziare din epoca interbelică, iar acestea sunt cumpărate și citite cu ochii mari. Săptămâna trecută, grație Gazetei Sporturilor de acum nouă decenii, mergeam și noi pe transatlanticul Conte Verde alături de Rudi Wetzer, Ciogli Vogl și toți ceilalți componenți ai naționalei României în aventura primului Campionat Mondial de fotbal. Acum două săptămâni, Dimineața și Universul ne duceau în tulburata perioadă a restaurației lui Carol al II-lea. Ziare adevărate, istorie imortalizată pe hârtie, cu cerneală, într-o epocă a internetului când toate acele informații se aflau „la un click distanță“. Bizar? Anacronic? Retrograd? Nici vorbă. Cuvântul potrivit aici e NORMAL.
Zilele trecute, la Reșița a fost organizată o întâlnire în care s-a discutat despre presa online şi despre faptul că ea reprezintă viitorul. Mi s-a reproşat că nu am participat la această întâlnire alături de colegii mei din presă. Ca în orice domeniu, şi în presă toţi ne iubim dar nu ne suportăm, însă absenţa mea a fost departe de a fi vreuna intenţionată. Cred că aș fi fost cea mai în măsură să fiu prezentă acolo pentru simplul fapt că portalul nostru, CAON, a fost primul site de ştiri din Caraş-Severin, iar eu, la vremea respectivă, eram cel mai tânăr redactor-şef din România al unui ziar tipărit. Neputând participa, vreau să spun acum câteva lucruri din multele ce le-aş avea de spus, sperând totodată că astfel de întâlniri, dacă sunt constructive, să mai aibă loc, întrucât toţi suntem conştienţi cât de greu este să menţii o instituţie de presă în Caraş-Severin.
Atunci când telefonul era legat, omul era liber şi putea citi şi un ziar. Acum telefonul este liber, iar omul este cel legat de el și de internet. Rețeaua globală ne pune la dispoziție posibilități de neimaginat în urmă cu câteva decenii și de aceea presa online este de viitor. Însă nu spun că este viitorul, ci doar că este DE viitor. Pentru că, indiferent cât cred (vor?) unii, presa tipărită nu o să dispară, căci nimic nu se compară cu plăcerea de a citi un ziar la o cafea, iar acest obicei are deja o tradiție seculară. În 1605, Johann Carolus publica în Strasbourg primul ziar tipărit, numit „Relation aller Fürnemmen und gedenckwürdigen Historien“. În 2019, 414 ani mai târziu, încă se tipăresc ziare. Deși presei scrise i s-a cântat prohodul la fiecare revoluție în tehnologia comunicării, ea a supraviețuit și apariției radioului, și a televiziunii, și sunt convinsă că, într-o formă sau alta, va rezista și în lumea presei online. Poate pentru simplul fapt că presa scrisă nu trebuie să îşi mai caute vreo identitate. Deja o are și poate coexista, într-o formă redusă, alături de cea online. Vom avea mai puține ziare, dar le vom avea.
Revenind pe plan local, de-a lungul anilor în Caraş-Severin au existat multe ziare tipărite. Atunci când am ajuns la conducerea Jurnal de Caraş-Severin, pe piaţă mai apăreau 24 de ore şi Sud-Vestul, două ziare conduse de nume cunoscute ale condeiului cărăşean, Mircea Cavadia şi Victor Nafiru. Pentru mine nu a fost deloc ușor, mai ales că am avut… „privilegiul“, să-i spunem, de a fi cel mai tânăr redactor-șef din întregul trust Informmedia, ce se întindea pe atunci în Austria, Elveţia, Ungaria și România, și misiunea deloc ușoară de a duce mai departe un ziar concurând cu alte două publicații puternice. Şi l-am dus până azi. Iar asta nu pentru că Victor Nafiru sau Mircea Cavadia nu ştiau să-și conducă publicațiile, ci pentru că cei din spatele ziarului meu au crezut în mine mai mult decât au crezut în ei cei din spatele ziarelor lor. Sunt lipsită de modestie? Deloc. Doar constat realitatea, și anume faptul că, dacă Jurnal de Caraș-Severin încă mai apare, este pentru că cineva crede în acest ziar și îi dă şansa să existe.
Astăzi, Jurnalul nostru este despre toți cei care l-am slujit şi încă îl slujim, dar mai ales despre oamenii care cred că istoria clipei este perfectă atunci când miroase a cerneală. Căci răsfoitul unui ziar sau al unei cărţi, acest miros, foșnetul și atingerea hârtiei, sunt o incomparabilă simfonie pentru suflet, o simfonie pe care mediul online, cu toate posibilitățile sale uluitoare, nu o poate surprinde.