REȘIȚA – În foşnetul paşilor ce se pierd în arămiul năucitor al unui covor de frunze se strivesc orice temeri şi neputinţe, iar adierea dulce a unui vânt de toamnă alungă poverile de pe umeri.
Aş putea să trăiesc fără orice alt anotimp, dar nu fără toamnă. Nu ştiu de ce şi nici nu caut vreo explicație, ştiu doar că pentru mine fiecare toamnă este un început. Acum îmi place să merg în concediu pentru că s-a terminat forfota vacanţelor, acum ştiu că îmi fac timp să văd cum soarele respiră secunde tomnatice şi cum orizontul se colorează în asfinţit, acum simt adierea vântului prin toţi porii. Îmi place lumina ei difuză, îi simt dimineaţa paşii răcoroşi, îi iubesc nostalgiile adormite, ador zborul fluturilor încărcat cu tăceri albastre. Iubesc toamna cu frumuseţea ei unică pentru că mă face să respir minunile vieţii şi naturii, să simt parcă mai mult decât gândesc. Şi este atât de potrivită firii mele: uneori caldă, alteori distantă şi atât de încărcată de contraste.
Strângeam nuci cu bunicii mei, mă pierdeam prin frumuseţea tomnatică a dealurilor şi, copil fiind, făceam tot felul de prostioare, apoi priveam spre bunicul meu care, în loc să mă certe, îmi zâmbea călduros. Cândva, probabil plictisită şi eu de năzdrăveniile mele, uimită că pot face orice, l-am întrebat de ce nu mă ceartă niciodată. Mi-a spus senin, mai senin decât tâmplele-i albe, ceva ce niciun copil nu ar uita: „pentru că tu ai fost bucuria din toamna vieţii mele“. De atunci, ori de câte ori toamna îşi trimite spre noi zâmbetele ce o anunţă, în mine copilăria prinde culoare prin amintiri superbe. Şi atunci încerc să mă iert că nu mi-am făcut timp să admir frunzele când erau verzi şi semeţe, văzând în căderea lor cea mai elegantă oglindă a efemerităţii noastre.
Vorbește toamna în suflete, în oameni și în zâmbete. Aromele ei sunt în vânt, în dimineți și în rouă. Asprimea ei o regăsim doar în ploaie și în noapte. Şi dacă avem răbdare o citim în gândurile celor de lângă noi. Aceasta este perioada în care nimic nu mi se pare greu, când şi urâciunea oamenilor o găsesc motivată, când dau sens lucrurilor, când îmi place să ignor tot ce nu are sens, când regret orice clipă risipită aiurea. Toamna dau gândurilor mele cele mai frumoase forme, iar nereuşitele se dezbracă de cenuşiu.
Atâtea bucurii şi frământări încap într-o toamnă… Ne aducem aminte de celelalte toamne din viaţa noastră şi încercăm să le diferenţiem. Întoarcem file cu amintiri şi ne jucăm cu propriile slăbiciuni. Poate cineva să ne ia bucuria de a ne zugrăvi în minte şi suflete frumuseţea pădurilor tăcute? Nu. Poate cineva să ne oprească să conturăm emoţii şi să pictăm doruri? Nu. Ne opreşte cineva să ne desprindem de realităţi şi să ne refugiem într-un crâmpei de toamnă? Nu. Dar fiecare dintre noi putem să ne dăm seama că în valsul frunzelor, mirosul gutuiulor şi prin faldurile crizantemelor albe visurile nu pot fi strivite.
Toamna ne aşteaptă pe toţi! Dar până atunci, să ne bucurăm de misterul anotimpului în sine, de frumuseţea sa! Şi să ne minunăm când păşim pe un covor de frunze arămii: în foşnetul paşilor, Timpul nu se mai aude!