REȘIȚA – La şcoală nu voiam să îi învăţ poeziile, deşi fără să vreau versurile mi se întipăreau în minte. Îmi era teamă că dacă le ştiu pe de rost nu mai aveam unde să mă refugiez.
Pentru mine, poeziile lui Mihai Eminescu erau un refugiu atunci când eram certată, când luam o notă proastă, când lumea nu mi se părea deloc colorată. Atunci luam o carte cu versuri şi mă pierdeam printre paginile ei. Îmi cream tablouri, iar Luceafărul, stelele, codrii, versurile line erau lângă mine şi mă linişteau. Lumea redevenea un loc acceptabil.
Când am mai crescut, am devenit preocupată de versurile din poeziile complexe şi complicate, însă rar am fost de acord cu comentariile literare ale dascălilor mei. Nu prea vedeam în acele versuri ceea ce vedeau ei, şi poate chiar acesta este secretul lui Eminescu – acea complexitate simplă, geniul îmbinat cu frumosul care ni se arată fiecăruia în alt fel. Pentru mine a fost o dezamăgire cruntă când, la Bacalaureat, în locul lui Eminescu am avut de comentat câteva versuri din Bacovia şi al său „Plumb“. Examenul meu a fost mai mult decât trist, căci melancoliile şi tristeţea unor poezii ale lui Eminescu nu atingeau nici de departe cenuşiul lui Bacovia. De-abia la facultate iubirea pentru opera lui Eminescu mi-a fost răsplătită când am avut de făcut un referat despre Statul de drept. Nu am scris decât trei pagini, dar am tratat esenţialul din două cărţi scrise de Mihai Eminescu: „Statul. Funcţiile şi misunea sa“ şi „Personalitatea statului şi organele puterii“, două lucrări extraordinare care, ca multe dintre articolele şi editorialele scrise de jurnalistul Eminescu, se potrivesc atât de mult zilelor noastre.
Îmi plac poetul, scriitorul, prozatorul, jurnalistul şi lumea în care ne duce, dar mai presus de toate iubesc Omul din spatele lor. Pentru că omul este cel care avea stările care pictau versul, omul acela obişnuit, cum spunea George Călinescu, dar care era capabil să dea viaţă cuvintelor… Indiferent de cât am fi de uituci, indiferenţi, preocupaţi sau ancoraţi în modernism, el, numai el, Poetul, va trece mereu peste nemărginirea timpului.
„Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult
Ca de dureri străine?… Parc-am murit de mult“. (Melancolie)
Foto: literaturacopilariei.ro