Florina Băcilă s-a născut la 10 iunie 1978, în localitatea Bozovici, judeţul Caraş-Severin. Este lector doctor la Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie, Departamentul de studii româneşti, Colectivul de limba română.
Sorina Ioana: Îmi puteţi spune, în primul rând, ce v-a motivat să alegeţi cariera de profesor universitar? Aţi avut un exemplu de urmat?
Florina Băcilă: Ca şefă a promoţiei de studenţi filologi timişoreni (secţia română) din anul 2000, mi s-a oferit posibilitatea de a fi cooptată ca preparator la Catedra de limba română a Facultăţii de Litere din Timişoara. Nu ştiu dacă m-a motivat ceva anume să aleg cariera universitară, pur şi simplu m-am bucurat de oportunitatea respectivă şi i-am dat curs. Aş putea să vorbesc însă despre ce m-a determinat să aleg cariera de profesor. Trăind într-o casă plină de cărţi şi reviste, unde, de-a lungul timpului, au poposit destui oameni de cultură ai Banatului, având un tată-profesor de limba română, văzând deci zi de zi, în preajma mea, manuale şcolare, lucrări de control şi… proiecte de lecţie, evident că toate mi-au stârnit curiozitatea spre această profesie care presupune foarte multă pasiune, dăruire, sacrificiu de sine – altfel spus, te învaţă să le dăruieşti şi celorlalţi câte ceva din cunoştinţele, strădaniile şi trăirile tale. Cred cu tărie că, dacă nu eşti pregătit să porneşti pe drumul unei atari cariere şi cu sufletul, nu numai cu intelectul sau cu gândul la aspectul… pecuniar, e mai bine să renunţi de la bun început şi să te orientezi spre un alt domeniu de activitate. Nu am avut un singur model, ci am preluat ce am considerat că mi se potriveşte de la mai mulţi dascăli ai mei din toate ciclurile şcolare pe care le-am urmat, am încercat să adaptez la trăsăturile personalităţii mele ceea ce mi s-a părut demn de reţinut şi de pus în practica didactică.
S.I.: Legăturile speciale ale existenţei dumneavoastră sunt înrădăcinate în Almăj. Ce reprezintă pentru Florina Băcilă această zonă?
F.B.: Pentru mine, Almăjul rămâne, în primul rând, locul unde am văzut lumina zilei. El înseamnă casa copilăriei, relaţia mea de suflet cu moşii şi strămoşii, cu părinţii, locul unde am învăţat să… învăţ, şcoala pe băncile căreia m-am format în ani şi ani de studiu intens, într-o perioadă trudnică, dar şi rodnică, în care distracţia şi relaxarea presupuneau lectură, exerciţiu, aplecare înspre carte, pasiune şi perseverenţă, bucurii şi izbânzi ale urcuşului intelectual – la început, neconştientizat, apoi asumat; Almăjul e şi locul unde am participat, în timp, la numeroase activităţi culturale foarte reuşite. Nu în cele din urmă, Almăjul înseamnă spaţiul mirific unde „orice gând e mai încet”, cum spunea Lucian Blaga, unde viaţa se orânduieşte după alte norme decât cele ale cotidianului citadin, într-un ritm mult mai sănătos şi mai apropiat de aspiraţia omului spre nemurire.
S.I.: În 2007 aţi publicat prima carte, Omonimia în limba română. Privire monografică. Care a fost motivul orientării minuţioase şi curajoase spre studiul omonimelor?
F.B.: În momentul când am publicat această carte, nu m-am gândit că abordarea omonimelor ar putea fi socotită drept una minuţioasă şi curajoasă. Fiind studentă în anul I, mi-am ales ca lucrare de seminar, la disciplina Lexicologie românească, un referat despre omonimie, pe care atunci l-am încropit în… patru pagini scrise de mână, cam supărată că atâta mă căznisem să caut un studiu integrator despre omonimele româneşti, dar nu reuşisem să-l găsesc fiindcă, practic, el… nu exista încă. Mai târziu, făcându-mi o primă idee despre complexitatea acestui subiect, am continuat studierea omonimelor în teza de licenţă, în disertaţia de masterat, apoi am finalizat privirea monografică asupra fenomenului în teza de doctorat, susţinută şi publicată în 2007. În lucrările de specialitate, omonimele au fost analizate din multiple perspective, fiecare urmărind doar câteva caracteristici ale lor; de aceea, dorinţa mea a fost să propun o imagine panoramică asupra omonimiei româneşti. Consider că, departe de a fi numai un simplu „accident” sau o „boală” a limbii, omonimia constituie un mod firesc, legitim de existenţă a cuvintelor; fără a reprezenta exclusiv un factor hotărâtor în devenirea vocabularului, ea este, totuşi, un element reglator care nu trebuie neglijat atunci când se studiază evoluţia sistemului lexical şi gramatical al limbii noastre şi, desigur, al oricărei limbi.
S.I.: Ce realizare profesională v-a rămas cel mai mult în suflet?
F.B.: Sunt mai multe realizări profesionale care mi-au marcat existenţa. De pildă, nu voi uita niciodată faptul că am fost admisă pe locul întâi la Facultatea de Litere din Timişoara, în 1996, când am dat un examen de admitere foarte exigent, cu patru probe, fără să se ia în calcul notele de la bacalaureat sau din ciclul liceal; din cei peste 300 de candidaţi înscrişi, au reuşit 60, iar eu am fost prima. Apoi, susţinerea tezei de doctorat, ce a avut loc în 4 iulie 2007 (chiar de Ziua Naţională a Americii!), moment din care am simţit că încep să capăt o anumită experienţă profesională şi că merită să îndrăznesc mai mult în sfera cercetării ştiinţifice. Sigur, aici se pot adăuga lansările cărţilor mele sau alte succese care au venit rând pe rând, dar, după cum se ştie, primele izbânzi notabile (în ordine cronologică) îşi pun amprenta într-un mod aparte asupra oricărui om. Nu degeaba se spune că drumul până în vârful muntelui începe de la poalele lui şi că succesul înseamnă nu sclipirea de-o clipă, ci o sumă de fericite zbateri şi stăruinţe.
S.I.: La prezentarea volumelor Întâlnire cu „Almăjana” şi Omonimia în limba română. Privire monografică, în cadrul librăriei ,,Semn de carte’’, aţi afirmat că Reşiţa reprezintă oraşul emoţiilor dumneavoastră. De ce?
F.B.: Aşa cum am afirmat şi în alte situaţii, mă întorc la Reşiţa, de orice dată, cu multă bucurie fiindcă am luat parte aici, întotdeauna, la activităţi culturale de calitate, am găsit mereu oameni cu care am putut să înfăptuim lucruri frumoase pe linia culturii. În 2007, la Reşiţa am avut prima mea lansare de carte, iar urbea cărăşeană n-a ezitat niciodată să mă primească cu braţele deschise atunci când am venit cu apariţiile mele editoriale ulterioare. Reşiţa îmi aminteşte emoţiile trăite în copilărie şi în adolescenţă, în preajma concursurilor şcolare, la care am participat încă de la vârsta de nouă ani şi jumătate până la finele liceului; e vorba de olimpiadele de limba şi literatura română, unde m-am clasat constant pe poziţii fruntaşe, la concurenţă cu mulţi elevi valoroşi ai Banatului Montan, eu venind de la instituţii de învăţământ din mediul rural. Au fost ani extraordinari, chiar dacă atunci nu conştientizam exact acest lucru, dar mai târziu mi-am dat seama cât de importantă era pregătirea mea în acei ani şi cât de mult m-au ajutat competiţiile inclusiv pentru a-mi învinge emoţiile şi pentru a mă dedica profesiei de acum, pe care mă străduiesc să o fac cu seriozitate şi bucurie în acelaşi timp.
S.I.: Revista „Almăjana”, fondată de scriitorul Iosif Băcilă, tatăl dumneavoastră, reprezintă suflul cultural al Banatului. Cum aţi cooperat la dezvoltarea revistei de-a lungul celor 14 ani de existenţă?
F.B.: Aşa cum probabil ştiţi, sunt membră fondatoare a revistei „Almăjana” şi, la ora actuală, secretar de redacţie al acestei publicaţii. Deşi nu am debutat aici (debutul meu publicistic s-a produs cu ceva vreme înainte de apariţia primului număr al „Almăjanei”), paginile ei mi-au „găzduit”, de-a lungul anilor, diverse studii şi articole. În timp, conţinutul acestei publicaţii culturale s-a diversificat, s-a îmbogăţit, aşa că a fost nevoie din ce în ce mai mult să sprijin redacţia prin selectarea şi corectura materialelor, prin menţinerea corespondenţei cu cititorii şi colaboratorii (mai ales pe internet), prin cooptarea unor noi colaboratori valoroşi (îndeosebi din mediul universitar – profesori şi studenţi), prin realizarea de imagini fotografice, prin mediatizarea evenimentelor la care „Almăjana” a fost prezentă şi, apoi, reflectarea lor în paginile revistei. Pentru mine, „Almăjana” rămâne o experienţă culturală modelatoare, care mi-a întărit convingerea că un om de cultură autentic, indiferent unde ar trăi şi în ce domeniu s-ar manifesta, se formează în timp, nu se inventează peste noapte, într-un mod fals, artificial; aşadar, „Almăjana” a contribuit şi ea la formarea mea ca om, ca dascăl, ca intelectual.
S.I.: Ce este astăzi şi ce va însemna mâine cultura bănăţeană în opinia dumneavoastră?
F.B.: Aş vrea să vă spun, în general vorbind, un lucru interesant care prea adesea e ignorat: cultura bănăţeană are marea oportunitate de a se dezvolta într-un mediu multietnic şi multiconfesional, fapt ce se repercutează, în bună măsură, asupra actului cultural. Aşa cum au afirmat personalităţi ale Banatului de ieri şi de azi (inclusiv dascălii mei), cultura de aici va dăinui prin oamenii dedicaţi ei cu mintea, cu sufletul, cu tot ceea ce se poate pune în slujba multiculturalităţii din acest spaţiu românesc. Până la urmă, vor rezista în timp faptele culturale realizate temeinic, nu avangardismele de tot soiul sau experimentele nefundamentate. Cred că marile înfăptuiri pe acest tărâm îşi au obârşia în actul cultural „în miniatură”, săvârşit acolo unde se creează emulaţii în jurul unor publicaţii de gen sau al unor cercuri cu asemenea preocupări permanente.
S.I.: Ca profesor universitar, care sunt cele mai mari satisfacţii în munca cu studenţii?
F.B.: A fi cadru didactic universitar presupune să lucrezi cu oameni deja maturi, cu nişte copii… mari, ce au optat în cunoştinţă de cauză pentru o specializare sau alta, pe care tot ei aleg să o termine sau nu; în consecinţă, lucrurile sunt privite puţin altfel în comparaţie cu învăţământul preuniversitar, deci, cu mai multă responsabilitate şi cu mai puţine constrângeri. Iar satisfacţiile sunt strâns legate de acest fapt şi nu întârzie să apară dacă te străduieşti să nu ratezi ocazia de a-i face pe tinerii din bănci să se simtă „mai deştepţi cu cinci minute” decât înainte de întâlnirile cu tine. Mi se întâmplă foarte des ca, după ce explic o noţiune mai dificilă, să văd cum, dintr-odată, frunţile se descreţesc, privirile se luminează, zecile de perechi de ochi mă privesc de parcă ar fi atins seninul de la orizont; atunci simt că, într-adevăr, sunt lucruri de nepreţuit în viaţă, pe care nu le pot recompensa milioanele de lei din lumea asta, pur şi simplu fiindcă nu au preţ, ci se răsplătesc într-o manieră aproape indescriptibilă prin delicateţea şi unicitatea sa. De-a lungul anilor, am cunoscut neaşteptat de mulţi studenţi foarte buni (în ciuda vremurilor de acum!), cu care mă întâlnesc şi azi cu bucurie ori păstrez relaţii apropiate. Unii dintre ei au ajuns profesori de valoare (şi i-am putut urmări inclusiv pe parcursul programelor de perfecţionare pe care ei le-au urmat la Universitatea timişoreană), au elaborat teze de doctorat sau volume şi articole de specialitate, au îndrumat, la rândul lor, alţi copii şi tineri înspre performanţă, sunt oameni de nădejde, extrem de apreciaţi la locurile lor de muncă sau în comunităţile în care îşi desfăşoară activitatea.
S.I.: Acum, în pragul Sărbătorilor Pascale, care credeţi că ar putea fi relaţia unui intelectual cu credinţa?
F.B.: În primul rând, cred că legătura unui intelectual cu credinţa nu se cuvine să fie situată sub auspiciile lui „ar putea fi”, ci sub imperativul lui „trebuie să fie”. Poate că intelectualii – „făclieri de slove şi cuvinte”, cum îi numeşte poetul Traian Dorz – relaţionează cel mai greu şi, paradoxal, cel mai uşor cu această dimensiune a existenţei. Dar un intelectual, ca om „cu carte” ce se află, e dator să se gândească în mod conştient şi responsabil la relaţia cu Creatorul Care a sădit în el înţelepciunea şi puterea de a ajunge mai „răsărit” decât ceilalţi, spre a fi un posibil model pentru cei din juru-i, spre a le oferi şi lor ceva din bogăţia învăţăturii ori a experienţei sale de viaţă: „Tu, care-ai prins în mâna ta condeiul / şi vrei să dai lumină la mulţimi, / o, nu uita că pilda ta-i temeiul / izbânzii-n ridicarea spre ’nălţimi! // […] // O, nu uita că vorba ta-i scânteia, / dar fapta ta e focul uriaş! / Doar pilda ta-i va ridica pe-aceia / ce vrei să-i vezi mai fericiţi urmaşi!” (Traian Dorz, Voi, purtători…). E nevoie să învăţăm a înţelege că, dacă avem realizări notabile în domeniul unde activăm, meritul este al Altcuiva şi, chiar dacă răsplata aşteptată nu vine imediat, există totuşi Cineva Care ne cunoaşte bucuriile ori eşecurile; fără îndoială, El ne va recompensa pentru toate strădaniile într-un alt fel decât am fi capabili să ne imaginăm noi. Dacă ne dorim să rămână ceva în urma noastră, atunci – prin harul divin dăruit nouă, pământenilor – acel „ceva” este, înainte de toate, „un nume bun”, „mai de preţ decât bogăţia multă” (cf. Pildele lui Solomon, 22: 1). În definitiv, „Noi nu murim când inima-ncetează, / lăsăm în urmă tot ce-am scris şi spus, / dar tot ce dăm la cei ce ne urmează / mereu dă rod când noi de mult ne-am dus. // Avem copii, – şi-i creştem după vrere, / avem elevi, – şi-i învăţăm ce vrem, / avem o turmă-n grijă şi-n veghere / – şi-ntreaga lor răspundere avem. // Căci ei vor fi în lume şi-n viaţă / aşa cum noi le-am spus şi arătat, / iar ei, la fel, aşa vor da povaţă / – şi-un lung popor e-acum de noi format.” (Traian Dorz, Mai este-o Judecată).
S.I.: Ca o ultimă întrebare, ce vă propuneţi să realizaţi pe plan profesional în viitorul apropiat?
F.B.: În viitorul foarte apropiat, dincolo de perfecţionarea continuă a activităţii mele didactice, intenţionez să mă ocup îndeaproape de îndatoririle unui secretar de redacţie, cu tot ce presupune munca la un nou număr al revistei „Almăjana”, de participarea la manifestări ştiinţifice ori la activităţi culturale în care sunt implicaţi membrii colegiului redacţional. În viitorul mai îndepărtat (căci lucrurile durabile se realizează în timp), îmi propun să elaborez un studiu amplu (chiar organizat în mai multe volume) care să abordeze (din perspectivă semantică, gramaticală şi stilistică) lirica lui Traian Dorz – un poet român contemporan, din păcate mai puţin studiat, autor a mii de poezii de factură mistică, precum şi a numeroase volume de memorii şi meditaţii religioase. Fragmente din acest studiu au fost deja prezentate la o serie de conferinţe naţionale şi colocvii internaţionale, au fost publicate în volume colective, în reviste de specialitate ori de cultură din ţară şi din străinătate. Într-un cuvânt, îmi doresc ca tot ceea ce întreprind să certifice veridicitatea dictonului latinesc „Labor omnia vincit improbus.” sau, mai simplu, „per aspera ad astra”.
Sorina Ioana