REȘIȚA – În ultimele zile, lumea nu mai suferă de sărăcie, nu mai vede nimeni topirea gheţarilor, apa puţină din Baikal sau ciuma din Madagascar. Lumea are o altă preocupare: hărţuirea.
Vedete, nume reale sau profiluri de Facebook îşi amintesc că au fost hărţuite. Milioane de femei din întreaga lume, începând cu divele îmbogăţite de rolurile din filme date de hărţuitorul lor şi terminând cu Valerica din România care a fost hărţuită de colegul de bancă din clasa a şasea care i-a mărturisit că ar pupa-o. De ce fenomenul acesta al hărţuirilor nu mă impresionează deloc? Pentru că în spatele multor poveşti este ipocrizie. Sigur, sunt multe cazuri triste, cu femei pe care diferite momente din viaţă le-au marcat negativ, iar acestea trebuie tratate cu toată seriozitatea. Însă cea mai mare parte a spovedaniilor de pe internet sunt lamentări de dragul fenomenului, persoane care doresc să facă şi ele parte din orice grup este la modă, indiferent dacă e vorba despre purtarea de ciorapi în culoarea anului sau de hărţuirea sexuală. Să fie acolo, în lumina reflectoarelor, să aibă senzaţia că şi despre ele se discută la ştiri; ce mai contează că femeile care au avut de suferit cu adevărat sunt împinse undeva în fundal?
Lupta permanentă de superioritate între femei şi bărbaţi, între părinţi şi copii, între șefi şi subordonaţi va exista mereu. Cert e că ştim tot mai puţin unde se termină dragostea şi unde începe hărţuirea. Până unde duritatea este educaţie şi unde începe pisălogeala, dar mai ales unde este graniţa dintre suficient şi prea mult. Dacă stăm să analizăm la rece, să fim corecţi nu doar cu ceea ce gândim ci şi cu ceea ce spunem, cred că toţi suntem hărţuiţi şi toţi hărţuim. Hărţuirea înseamnă să necăjeşti pe cineva cu tot felul de neplăceri, probleme, întrebări. Sigur că hărţuirea sexuală este cea mai neplăcută, însă dacă nu este urmată de agresiune e greu de tras o linie. Sunt atâţia oameni care consideră hărţuire o simplă privire mai intensă sau un salut ce lor li se pare „nepotrivit“, însă cei mai mulţi dintre ei reacţionează astfel pentru că privirea sau cuvintele nu aparţin cui ar vrea ei. De exemplu, o femeie ce poartă un decolteu până la buric va roşi toată de plăcere dacă pe acolo se vor rătăci privirile şefului sau ale unui coleg simpatic, dar se va învineţi de furie dacă porcul de portar îndrăzneşte să se uite la ea ca la o bucată de carne.
Să fim serioşi, hărţuirea nu înseamnă neapărat dezbrăcatul din priviri, nici nu se rezumă la vreun compliment cu bătaie indirectă. Iar dacă înseamnă toate astea nu ai de ce să le înşiri pe o reţea de socializare în care oricum nimănui nu-i pasă de tine până nu devii „la modă“. Sau credeaţi că e prima oară când se fac astfel de dezvăluiri?! Că Harvey Weinstein a inventat hărţuirea sexuală şi victimele sale au fost primele suficient de puternice să vorbească despre asta? Nici vorbă; singurul motiv pentru care dezvăluirile acestea au avut un ecou atât de puternic e pentru că au prins la public. Iar asta e doar ceva temporar, pentru că publicul se va plictisi rapid atât de dramele reale, cât şi de căutătoarele de atenţie; în câteva săptămâni vor uita cu desăvârşire de Weinstein şi de vedete, pentru că victimele anonime au fost deja uitate.
Părerea mea este că puterea de a nu ne lăsa hărţuiţi sau de a nu hărţui este în fiecare dintre noi. Restul reprezintă scuze, motive, justificări sau căutare de atenţie. Ţine de fiecare dintre noi să spunem NU, să spunem STOP, iar atunci când asta nu e destul să nu tăcem. Când ai puterea să îţi porţi pe tocuri demnitatea şi dezamăgirile, poţi să ai puterea să nu te pierzi printre părerile altora. Ci să le ai pe ale tale şi să trăieşti frumos!
Foto: linkedin.com