REŞIŢA – Vizita premierului chinez i-a dat premierului Victor Ponta prilejul să stârnească o adevărată isterie a investiţiilor, de parcă singura grijă a chinezilor este bunăstarea românilor. Trenuri de mare viteză, reactoare nucleare, autostrăzi, ce mai, se vor călca în picioare să arunce un puhoi de bani asupra noastră. Sau cel puţin aşa sună varianta oficială. Neoficial însă, lucrurile stau puţin… altfel.
Pe chinezi nu-i doare nici măcar în cot de „posibilităţile” oferite de ţara noastră. Singurul lucru care-i interesează este faptul că România este membră a Uniunii Europene (ironic, chiar motivul pentru care fac spume atâţia români). Dacă n-am fi, Boeing-ul premierului chinez ar fi aterizat pe orice alt aeroport, numai la Otopeni nu. Aici ar fi venit eventual vreun şef de birou într-un Kukuruznik, pentru a ne întreba dacă vrem tenişi uzaţi.
Însă altfel stă treaba când, prin ironia sorţii, România face parte dintr-o piaţă de care urmaşii lui Mao au o nevoie disperată. În clipa de faţă, China este în situaţia Angliei din secolul al XIX-lea: a devenit „atelierul lumii”, producând cantităţi enorme de bunuri. Însă degeaba le produci dacă n-ai cui să le vinzi, iar diferenţa dintre China actuală şi Anglia de acum două secole e faptul că, faţă de englezi, chinezii nu pot deschide pieţele cu forţa. Aşa că trebuie să o facă prin alte metode.
Altfel spus, când UE ameninţă să închidă uşa în nas valului de produse chinezeşti, chinezii intră pe geamul la care românii se grăbesc să întindă până şi covorul roşu. Adăugând la asta faptul că avem şi un guvern cât se poate de… maleabil, cu un premier care vrea să fie băgat în seamă de cineva, care trebuie să realizeze ceva, e cât se poate de uşor de înţeles atât interesul Chinei, cât şi îngrijorarea Uniunii de a se vedea înecată de chinezării pe „conducta” românească.
Fireşte, ţara noastră are nevoie de un partener economic de talia Chinei, însă asta se poate realiza şi fără să ignori Bruxelles-ul de dragul Beijing-ului, ceea ce nu ar fi prostie, ci de-a dreptul sinucidere. Cu atât mai mult cu cât pentru a fi alături de partenerii săi în protejarea industriei europene, România nu are unul, ci câteva milioane de motive. Iar unul dintre acestea îl reprezintă românii care lucrează prin state membre ale UE şi care, în condiţiile unei „invazii” chinezeşti, s-ar putea să rămână fără locuri de muncă şi să se întoarcă în patria-mumă, ce i-ar întâmpina cu braţele deschise şi cu o sărăcie cât China.
Nina Curiţa