DOCLIN – Ioan Sălăjan ne dovedește că niciodată nu e prea târziu pentru a învăța ceea ce îți place.
Nu mai era tocmai tânăr când a prins drag de cioplit. Unchiul său, originar din Maramureș, era foarte priceput și tare mult vroia ca cineva să-i continue munca. Avea atât de multă imaginație încât orice bucată de lemn prindea viață în mâinile sale. Lui nea Ioan i-a plăcut asta. Așa că unchiul, ajuns la vârsta amintirilor, l-a luat sub aripa lui și l-a învățat ceea ce făcuse toată viața. Nea Ioan avea atunci vreo 30 de ani dar nu i-a fost greu să învețe.
„Întâi fac o schiță cu creionul pe hârtie, apoi o trasez pe lemn cu ajutorul indigoului. E ca și cum ai scrie poezii. Uneori îmi vine o imagine în minte și trebuie s-o pun pe hârtie până nu dispare. Nu e greu să cioplești. Ai nevoie de scule bune, răbdare și dorința de a face treabă”, aflăm de la nea Ioan.
Lucrările de mici dimensiuni, cum ar fi troiţele miniaturale, le ciopleşte în lemn de tei pentru că teiul se prelucrează ușor. Dar a sculptat și troițe adevărate ca cele de pe Muntele Semenic, Bocșa, Colțan, Berzovia, Gherteniș, Tirol sau Forotic. Pe acelea le-a lucrat în lemn de stejar, căci e tare și rezistent. Chiar a restaurat iconostasul bisericii aflată în construcție de ani buni la Măureni.
Nea Ioan cioplește de plăcere și nu urmărește câștigul. Meseria trebuie făcută cu drag, căci altfel nu iese lucru frumos. Îl ajută și nepoții și ar vrea ca aceștia să ducă mai departe meseria pentru că acum a ajuns şi el la vârsta amintirilor. În familia sa, au existat întotdeauna oameni cu înclinații artistice, unii au sculptat, alții au pictat. Așa că speră ca tradiția familiei să continue. „La început, te temi că greșești dar trebuie să treci peste asta. Tinerii ar trebui să învețe asemenea meserii ca să nu se piardă. Mai ales că statul încurajează ceea ce fac eu întrucât câștigurile pe care le realizez din cioplit nu sunt impozitate”, își spune dorința cioplitorul.