M-am întrebat de atâtea ori ce a simţit Neil Armstrong pe 16 iulie 1969. Legat, alături de Buzz Aldrin şi de Michael Collins, în vârful unei rachete de 110 m înălţime, cu 2.500 de tone de carburant sub el, gata să explodeze la cea mică greşeală. Şi ce a simţit patru zile mai târziu, când se pregătea să păşească pe Lună şi în Istorie. Un gest atât de simplu, pe care îl facem de mii de ori în fiecare zi fără să-l conştientizăm – să întinzi piciorul şi să calci.
Neil Armstrong l-a conştientizat prea bine. Nu se putea altfel. Să ai onoarea fantastică să păşeşti pe alt sol decât cel al planetei mamă… Şi să fii Primul. La ce s-a gândit în acea clipă? A spus-o chiar el – s-a simţit om. Un om care a făcut doar un pas mic pentru el, dar atât de mare pentru omenire.
Mi-au spus-o şi alţii, cei care au stat până noaptea târziu ca să-i fie alături în acea fascinantă aventură. Nu a mai contat că erau români sau americani, comunişti sau capitalişti; erau cu toţii oameni, alături de un alt om, iar pasul său era şi al lor.
Imaginaţia şi-a deschis atunci aripile şi şi-a luat zborul în atâtea minţi. Copiii o priveau pe blânda Selene visând să ajungă şi ei cândva acolo, filmele ne duceau într-un viitor al descoperirilor, iar cosmonauţii erau eroi, deschizători de drumuri către ultima frontieră. Trei ani mai târziu, avea loc ultima aselenizare; numai 12 oameni au avut această ocazie fabuloasă.
De atunci, pas cu pas, omenirea a dat înapoi, parcă speriată de curajul său de a sfida natura. S-a înglodat tot mai mult în probleme sociale şi economice, atât de minuscule faţă de infinitul spaţiului; din dorinţa de siguranţă acasă, a întors spatele necunoscutului. S-a retras înapoi în peşteră, uitând faptul că, într-o bună zi, va trebui să o părăsească. Însă va reveni acolo sus; e obligată de inexorabila sa curiozitate, de datoria sa de a explora, de a cerceta, de a înfrunta. Şi mai ales de faptul că cel mai greu lucru, primul pas, a fost făcut. De către Neil Alden Armstrong, unul dintre puţinii oameni care şi-au scris nemurirea.
Nina Curiţa