În fiecare an, în luna decembrie curg valuri de cerneală şi de discursuri pompoase despre libertate şi sacrificii. În schimb, tot mai puţini îşi mai amintesc de zilele de 13-15 iunie 1990, cu toate că atunci Ion Iliescu a reuşit ceea ce Ceauşescu nu a putut cu câteva luni înainte, înăbuşind adevărata revoluţie începută în aprilie, când câţiva oameni au avut curajul să protesteze în Piaţa Universităţii împotriva FSN-ului şi a neocomunismului.
Erau cei care s-au mândrit cu titlul de golani cu care îi înfiera, cu mânie proletară, Ion Iliescu, la a cărui chemare disperată „oamenii muncii“ din Valea Jiului au luat cu asalt Bucureştiul, într-o „pornire spontană de indignare“. Au demonstrat pe deplin faţa umană a neocomunismului şi au apărat „cuceririle revoluţionare“ plantând panseluţe cu lopata în capetele huliganilor şi golanilor care doreau răsturnarea „puterii populare“.
„Noi muncim, noi nu gândim!“ Şi au muncit din plin cu „inima lui Stalin“ în Piaţa Universităţii. Bâta a învins cuvântul, minerul abrutizat, îndobitocit de propaganda unor lideri în care credea cu sfinţenie, i-a explicat ‘telectualului şi burghezului cum stau lucrurile. Iar prostimea, care făcea pe ea de bucurie când îl vedea pe cel la a cărui apariţie până şi soarele răsărea, a aplaudat fericită, convinsă că „libertatea“ sa a fost salvată.
Victoria mineriadei împotriva golaniadei a însemnat triumful unui neocomunism simbolizat de rânjetul satisfăcut al lui Iliescu şi garantat de ciomagul lui Cozma. Iar pentru români a mai însemnat şi că, la 23 de ani de atunci, dintre ţările blocului estic, ne putem compara cel mult cu Albania sau cu unele dintre fostele republici sovietice.
Oare ce s-ar fi întâmplat dacă în 1990 intelectualii ar fi învins minerii, iar panseluţele ar fi fost plantate în capetele celor ce conduceau ţara şi al lui Miron Cozma?
Nina Curiţa