REȘIȚA – Găsim ceea ce am căutat şi parcă ne lipseşte ceea ce aveam înainte de căutări. Aşa suntem toţi. Vrem mereu ceva, de obicei lucruri mai puţin importante, iar când avem acel ceva ne dăm seama că ne lipseşte altceva. La un moment dat, ne trezim ca dintr-un vis ce nu ne aparţine. Însă orice vis ne aparţine, indiferent că ne regăsim sau ne risipim prin el şi fiecare avem amintirile pe care le merităm.
Anul acesta, Ziua Copilăriei a fost sărbătorită în judeţ parcă mai intens decât altădată. Manifestări pline de culoare şi zâmbet, iar adulţii au fost mai mult decât implicaţi. Parcă pentru câteva clipe, şi ei au devenit copii, alături de cei mici. Au zâmbit, au admirat, s-au bucurat, lucruri pe care tot mai puţini le facem. Adevărul este că fiecare dintre noi trăim momente în care închidem ochii şi fugim în copilărie. Am vrea să fim din nou copii, să nu avem griji. Hoinărim printre amintiri preţioase, pe care maturitatea nu le-a putut risipi, care ne fac bine. Dar atunci când am fost copii, toţi am vrut să fim oameni mari, pentru că nu ştiam că a fi adult nu înseamnă altceva decât responsabilități și greutăți. Însă ne naştem cu acea eternă căutare de care am amintit mai sus.
Dacă avem linişte căutăm nebunie, dacă avem confort vrem ceva mai mult, dacă avem o casă cochetă ne trebuie una mai mare, dacă avem un loc de muncă liniştit căutăm mai mulţi bani, iar când găsim unul cu bani mulţi ne dorim linişte şi timp. O parte a noastră caută singurătatea, o alta oamenii. Nici noi nu ne mai înţelegem dorinţa asta de a avea, de a deţine, de a poseda. Aud pe atâția care își doresc o viaţă simplă, necomplicată de lucruri şi oameni. Nimic mai fals! Toţi ne ambiţionăm să facem, să dregem. Până la un moment dat, acela în care realizăm că avem biletul la clasa I pe care ni l-am dorit, dar habar nu avem unde merge trenul sau de ce merge acolo. Ajungem ca nişte călători obosiţi să mai coboare şi să urce staţii ale provocărilor. Iar cel mai trist este atunci când pui în balanţă obiectivele realizate şi bucuria sufletească, iar ultima este uşoară precum un fulg. Ce rost are să te plimbi într-un bolid de ultimă oră, printre construcţii şi betoane, dacă gândul îţi zboară spre vreascuri ce trosnesc în nu ştiu ce vârf de munte? Degeaba stai înconjurat într-un decor impecabil, cu arome artificiale distinse, dacă sufletul tău tânjeşte după un lan plin cu maci… Degeaba ai lucruri mari dacă în căutarea ta eviţi bucuria produsă de lucrurile mărunte. Problemele noastre ni se par mari pentru că avem universuri mici, pentru că ignorăm detaliile care ne-ar ajuta să vedem altfel întregul.
Ne temem că atunci când încetinim ritmul căutărilor viaţa va deveni plictisitoare. Trebuie să gonim, alergând din dreapta-n stânga, pentru că altfel s-ar putea să ratăm ceva: o experiență, o senzație, acel „ceva“ care să ne mai dea o doză din drogul fericirii. Viața se scurge în fiecare clipă, iar dacă nu ești destul de rapid, o vei rata, nu așa se zice? Însă ce se întâmplă atunci când ești PREA rapid, iar viața devine un vârtej amețitor din care nu mai discerni nimic? Poți spune atunci că ai trăit-o cu adevărat sau că măcar ştii ce ai tot căutat? Sau doar că ai alergat ca bezmeticul în căutarea unor mori de vânt cu care să te lupți?
Foto: photo-standard.ru