CARAŞ-SEVERIN – Cam asta ar putea spune fiecare dintre noi atunci când vorbeşte la telefon, ţinând cont de numărul mare de interceptări, inclusiv în Caraş-Severin.
Dacă v-am spune că într-o perioadă de cinci ani, Tribunalul Caraş-Severin a primit spre aprobare 636 de solicitări de interceptare a telefoanelor, aţi spune că e mult sau puţin? Dar dacă v-am spune că pe rolul Tribunalului, ca instanţă de fond, s-au aflat, în aceeaşi perioadă, 1.797 de dosare, aţi avea un tablou mai complet. Adică în medie, procurorii au cerut interceptări în mai bine de o treime din dosarele care au ajuns în faţa judecătorilor. Ceea ce este mai îngrijorător este, însă, procentul covârşitor, aproape de 100%, în care judecătorii au aprobat solicitările procurorilor.
Curtea de Apel Timişoara a aprobat, în perioada 2010-2015, toate cele 208 cereri de interceptare (100%), însă cifra este valabilă pentru toată zona de vest. Tribunalul Caraş-Severin a admis 615 din cele 636 solicitări (96,7%), Judecătoria Reşiţa – 164 din 172 (95,35%), Judecătoria Caransebeş – 129 din 138 (93,48%), iar Judecătoria Moldova Nouă – 64 din 65 (98,46%). Un exemplu ar putea fi totuşi Judecătoria Oraviţa, unde judecătorii n-au fost atât de îngăduitori cu solicitările de interceptare venite de la procurori, şi unde, din 150 de cereri, au fost admise doar 119 (79,33%). Ţinând cont de competenţa în materie penală a judecătoriilor, nu putem să nu remarcăm faptul că s-au cerut – şi s-au aprobat cu destul de mare uşurinţă – cam multe interceptări pentru „găinării“ de drept comun, fapt care ridică serioase semne de întrebare la felul în care sunt respectate de magistraţi viaţa privată sau secretul corespondenţei. Că garanţia legală pare să existe doar între scoarţele Constituţiei…
Situaţia la nivel naţional a fost prezentată de avocatul şi profesorul clujean Radu Chiriţă, care ne spune că în cei cinci ani interceptarea telefoanelor a fost solicitată de 109.946 ori, fiind admise 102.729 cereri. Potrivit acestuia, fiecare cerere se face pentru un minimum de trei persoane, fapt care ar ridica numărul celor interceptaţi la peste 300.000, lucru care ne-ar coborâ la rangul unei „naţii de infractori“. Cifrele au fost împinse mai spre extrem de fostul preşedinte Traian Băsescu, potrivit căruia ar fi fost ascultate telefoanele a trei milioane de români.
Specialiştii din sistem ne prezintă, însă, o cu totul altă realitate. Într-un dosar pot fi mai mulţi inculpaţi, iar cererile de interceptare se fac separat, pentru fiecare dintre aceştia. În plus, ulterior se poate solicita continuarea interceptării pentru un nou interval de timp, adică mai multe cereri pentru aceeaşi persoană, în acelaşi dosar. Însă trebuie subliniat faptul că interceptarea nu e „regina probelor“ şi că ea trebuie coroborată cu celelalte mijloace de probă existente la dosar.
Numărul mic al cererilor respinse poate fi interpretat fie prin faptul că judecătorilor le-ar fi frică să le respingă, fie că procurorii şi-au făcut lecţiile şi cer autorizarea interceptărilor doar atunci când sunt îndeplinite condiţiile legale şi chiar au nevoie de această probă.
Deocamdată nu există o situaţie cu cât de întemeiate s-au dovedit a fi aceste interceptări. Şi nici nu se ştie dacă persoanelor interceptate degeaba li s-a transmis că secretele intime discutate telefonic cu apropiaţii le-au fost înregistrate, transcrise şi ascultate de vreun dactilograf şi de vreun procuror, rămânând ca maculatură pentru eternitate, în vreun dosar clasat. Aşadar, atenţie, nu doar pereţii au urechi!