CARAȘ-SEVERIN – Am scris de atâtea ori despre tot ce este rău în Caraş-Severin. De la drumuri proaste până la lipsa investiţiilor majore, de la politica făcută în interes personal până la diverse probleme ale administraţiilor, de la rateurile unor aşa-zişi investitori până la faptul că la atât de multe capitole suntem pe penultimul loc în ţară.
Cu toate astea, mereu m-a durut să aud cum cineva vorbeşte urât despre Caraş-Severin. De multe ori am fost întrebată ce-mi place atât de mult la judeţul ăsta; răspunsul meu este tare simplu: pur şi simplu îmi place acest petec de pământ. Aşa cum este el, amărât pentru unii, neinteresant pentru alţii, important pentru puţini. Dacă vrei să munceşti cu adevărat, o poţi face şi aici. Dacă vrei bani mai mulţi, munceşti mai mult. Dacă nu îţi ajung banii, dacă eşti mereu nemulţumit, poţi merge să lucrezi şi în Timişoara, şi în Cluj, şi la Munchen, şi la Madrid, că neajunsul rămâne acelaşi. Disconfortul se diminuează dar nu dispare şi asta mi-au demonstrat-o zeci de cunoştinţe, prieteni care au plecat. De ce cărăşenii, de fapt românii în general, vin acasă în concedii, de sărbători sau cât mai mult cu putinţă? O explicaţie deosebită mi-a dat-o cineva drag care spunea că acolo face bani, dar aici simte că trăieşte.
Nu demult, într-o zi de vineri, în parcarea unui supermarket din Reşiţa, mai mulţi timişoreni şi-au parcat maşinile, s-au echipat, şi-au luat bicicletele de pe portbagaje şi au plecat pe drumurile Caraşului. Sigur, când văd astfel de lucruri mă bucur, dar mă şi întristez. De la Revoluţie încoace se putea investi măcar în turism. Cât am fi avut de câştigat dacă le ofeream turiştilor din ţară şi străinătate condiţii să-şi respire liniştea aici, la noi…
Acum ceva vreme, colegii de la ziarul România liberă mi-au cerut să scriu cum văd eu judeţul Caraş-Severin. Ceea ce le-am spus lor spun oricând, oricui. Caraşul meu nu este un judeţ al basmelor şi al câinilor purtători de covrigi; nu este cel mai frumos loc din lume, cel mai civilizat, nici pe departe cel mai dezvoltat sau mai curat, însă, aşa cum e el, e scena în care viaţa mea îşi trăieşte spectacolul, unul în care sunt şi actor, şi spectator. E judeţul subteranului închis, dar şi al luminii florilor de mină. Este locul cu care mă confund pentru simplul fapt că ochii mei sunt lacurile de cleştar de aici. Pentru că gândul meu se împleteşte cu cel al minerilor şi siderurgiştilor, al ţăranului şi al dascălului, al pescarului şi al medicului, al Caraşului. Pentru că zâmbetul meu e acelaşi în casa pescarului de pe Clisură, în colibele pierdute-n vremuri ale almăjenilor şi gugulanilor, cât şi-n oraşul hărţuit de goana nisipului din clepsidră… E locul în care eu pot să respir.