BOCŞA – Sâmbătă, 19 iulie 2014, a plecat dintre noi Maestrul Constantin Lucaci, una dintre figurile proeminente ale artei românești contemporane, laureat al Premiului Herder și cetățean de onoare al Județului Caraș-Severin.
A plecat să-și ia mulajele din cer… Exact în luna în care împlinea 91 de ani. O viață întreagă și-a imaginat acele metafore ale infinitului, le-a dat contur pământean în ciclul „Spațiu și lumină“, multe au devenit „Fântânile lui Lucaci“, și acum a vrut să vadă dacă imaginația sa se confirmă.
Artist european, prin valori și consacrare, Constantin Lucaci aparține Banatului de Munte. S-a născut la Bocșa (7 iulie 1923), a primit botezul muncii la Reșița și Bocșa. Este singurul sculptor român care și-a desăvârșit arta în oțel inoxidabil – (cândva) simbolul acestor locuri. După prima expoziție personală, care a avut loc la Sala Dalles, din București (1974), o adevărată revelație, scriitorul Constantin Chiriță, vorbind despre „acest bănățean vânjos, simpatic, deschis, un om adevărat“, își dezleagă misterul noului, senzaționalului dintr-o creație fără egal: „În fond Lucaci, prin operele lui, realizează – și îndrăznesc să spun: primul – replica artistică a oțelului“ și o realizează cu „emoțiile de foc ale Reșiței și Bocșei“, „cu oțelul biografiei sale și mai ales cu sentimentul sau datoria de a înnobila, prin artă, oțelul biografiei sale“.
Arta în oțel inoxidabil, săvârșită de Constantin Lucaci – ca într-un ceremonial divin, poate pentru că, toată viața, s-a încăpățânat să se considere un sculptor al Luminii -, a fost încununată cu Premiul Herder (1984), acel „Premiu Nobel al Estului“ pentru „modul exemplar în care a contribuit la menținerea și sporirea moștenirii culturale în Europa Centrală și de Est“.
Maestru Lucaci a fost primul sculptor român căruia i-a fost decernat acest premiu. Este singurul artist român care a intrat de două ori în „Bienala de la Veneția“ (1976 și 1980), acolo unde se dă tonul în arta lumii, și tot singurul căruia Vaticanul i-a oferit un privilegiu muzeistic – „Colecția Constantin Lucaci“, din Pinacoteca Sanctuarului San Francisco di Paola, Italia (2007), înainte ca în orașul său natal, la Bocșa, să se deschidă o expoziție permanentă (2012), comparabilă cu cea de la San Francisco di Paola.
Constantin Lucaci este cunoscut publicului larg românesc cu fântânile cinetice, adevărate simfonii lichide, nouă la număr, răspândite pe tot teritoriu românesc: Constanța (1971), Turnu-Severin (1979), Vaslui (1981), Reșița (1984), Brăila, care înseamnă o cascadă de trei fântâni (1988-1992), Giurgiu (2000), Alba Iulia (2007). Când vorbea despre fântânile sale, adăuga cu farmecu-i binecunoscut: „Nici Beethoven nu a compus mai multe simfonii!“. În jurul fântânilor sale, operele unui renascentist modern, s-au construit și reconstruit centrele acelor orașe reședință de județ învingând istoria locurilor. La Reșița, fântâna lui Lucaci a câștigat în fața unei industrii de peste 200 de ani, care a făcut faimă în Imperiu și în România Mare și în România socialistă și în toate la un loc, devenind simbolul reședinței Banatului Montan. De fapt, în Reșița avem două opere realizate de Constantin Lucaci – fântâna cinetică și „Monumentul Eroilor“, din cartierul Lunca Bârzavei. Și o operă și cealaltă au devenit „centru“ pentru universul nostru interior. Lângă fântână ne reculegem, s-au făcut expoziții, un festival național de film, la „Monumentul Eroilor“ se înalță tricolorul după sfințire, au loc parade militare, se marchează sărbătorile naționale.
De la Maestru Lucaci am învățat că arta – dacă e artă! – răzbate dincolo de vremuri. Povestea vieții sale artistice, o adevărată pildă pentru mine, a început prin coborârea de pe soclu. Soclu pe care istoricul de artă G. Oprescu îl așezase pe studentul Constantin Lucaci ca pe un simbol al noului val în sculptura românească. Putea fi un destin strivit, dar a fost un destin artistic împlinit în plan național și european. Constantin Lucaci a devenit un om care la cei 91 de ani ai săi a constat că a fost un fericit tocmai pentru că viața, conjuncturile acesteia l-au contrazis și l-au marginalizat și contrazicându-l, marginalizându-l au făcut din el un învingător.
Nu pot să închei aceste rânduri de pioasă aducere aminte fără cuvintele monseniorului Pietro Amato, curatorul Muzeului Vaticanului, pe care opera lui Constantin Lucaci l-a dus cu gândul la „lumina din zori: curată, vibrantă, abia născută. Asemenea celei ce trebuie să se fi ivit, într-o sublimă extensie în indefinibil, la originile cosmosului”. Lumină în care sunt convinsă că acum neodihnitul Maestru își caută noi mulaje.
Adio, dragă Maestre, rămâneți cu bine în Lumina în care v-a proiectat OPERA!
Dorina Sgaverdia