REȘIȚA – În fiecare an, la Reşiţa, în data de 9 martie, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din Caraş-Severin îşi comemorează morţii, aducând în acelaşi timp un omagiu şi foştilor deportaţi din Bărăgan. O astfel de ceremonie religioasă a avut loc, vineri, la troiţa din Parcul Cărăşeana din municipiu, unde au fost depuse jerbe şi coroane de flori.
În noaptea de 18 iunie 1951 a fost pusă în mişcare a doua mare acţiune de deportare din istoria contemporană a României, după cea îndreptată împotriva etnicilor germani din ţara noastră din ianuarie 1945. Istoricii estimează că, în perioada 1951-1956, aproximativ 45.000 de persoane – români, germani, bulgari, aromâni, refugiaţi din Basarabia şi Nordul Bucovinei – au fost ridicate din propriile case şi deportate în Bărăgan.
Prin această iniţiativă s-a urmărit înlăturarea germanilor, sârbilor, şi aromânilor, precum şi a tuturor categoriilor sociale considerate periculoase de comunişti. Pentru vina de a se fi împotrivit regimului comunist, oamenii erau aruncaţi în închisoare, de cele mai multe ori fără să fi fost judecaţi.
În fiecare an, la Reşiţa, în 9 martie, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din Caraş-Severin îşi comemorează morţii, aducând în acelaşi timp un omagiu şi foştilor deportaţi din Bărăgan. O astfel de ceremonie religioasă a avut loc, vineri, la troiţa din Parcul Cărăşana din municipiu, unde au fost depuse şi coroane de flori.
„Am încercat să mă spânzur!“
Este mărturia unui fost deţinut politic, pe numele său Ion Duicu, care a stat în temniţele de la Gherla mai bine de zece ani. „Eu şi fratele meu am intrat în organizaţia anticomunistă condusă de colonelul Ion Uţă. Pe fratele meu l-au omorât în ianuarie 1950, iar pe mine m-au aruncat în beciurile Securităţii, unde am fost bătut şi torturat. Într-o noapte am încercat să mă spânzur cu sfoara de la pantaloni, dar nu mi-a reuşit căci s-a rupt. Nu din laşitate am făcut-o, ci pentru că nu am vrut să-i bag şi pe alţii în puşcărie, căci, în permanenţă, mi se cereau nume. Mi s-a promis chiar libertatea, cu condiţia de a-mi deconspira camarazii. Nu m-au putut prosti însă, deşi aveam doar 20 de ani. Ştiam că dacă voi mărturisi ceva, oricum nu mă vor cruţa, aşa că am îndurat. Dacă azi sunt în viaţă, se datorează doar lui Dumnezeu“, povesteşte cu ochii-n lacrimi Ion Duicu, în vârstă de 85 de ani.
Abandonaţi în câmp
În 18 iunie 1951, militarii au bătut la poarta familiei Chitescu din comuna Rudna, judeţul Timiş. Familia a fost urcată în vagoane de marfă, puse sub pază militară, iar după o călătorie de o săptămână a fost abandonată în câmp şi lăsată să-şi construiască singură adăposturi din chirpici, acoperite cu stuf şi paie. „Am luat cu noi un cal şi o vacă, iar după o săptămână de călătorit am fost daţi jos la Călăraşi şi de acolo transportaţi până în comuna Roseţi“, îşi aminteşte Velemir Chitescu, care avea 13 ani pe vremea când, împreună cu familia, a fost deportat în Câmpia Bărăganului.
Bărbatul, acum în vârstă de 74 de ani, care locuieşte în prezent în Bocşa Montană, povesteşte că el şi familia sa au dormit sub cerul liber aproape patru luni: „Mama spera că ne vom întoarce repede acasă, aşa că am ridicat doar un grajd pentru animale. Abia spre sfârşitul toamnei ne-am săpat un bordei, unde am locuit până în decembrie 1955 când ne-am întors acasă. Timp de patru ani şi şapte luni am mers, zilnic, împreună cu părinţii 18 kilometri pe jos până la Întreprinderea de Stat Agricolă, acolo unde munceam la săpatul şi culesul bumbacului“.
Roxana Bălan Nafiru