La Londra a căzut cortina peste cea de-a XXX-a Olimpiadă. Încă o ediţie la care, din nou, românii au avut aşteptări peste măsura posibilităţilor. Încă de pe vremea „regretatului“, sportivii români s-au obişnuit să aibă „datoria“ de a ne face să uităm, măcar pentru câteva clipe, de mizeriile din ţară.
Să fie faţa zâmbitoare şi muncitoare a unui stat prăfuit, pierdut la marginile civilizaţiei. Însă ulciorul a mers de prea multe ori la apă. La Londra, România a înregistrat cele mai slabe rezultate de la Olimpiada din 1956 de la Melbourne (patru medalii). E drept, acum patru ani, la Beijing, am luat mai puţine ca număr – opt, însă jumătate dintre acestea erau de aur. Acum, românii au câştigat nouă, dintre care două de aur.
Pare ireal faptul că în 1984, la Los Angeles, România se situa doar sub SUA, cu un palmares fenomenal de 53 de medalii (meritând totuşi menţionată absenţa URSS).
După 1989, declinul a fost tot mai accentuat, iar dăruirea şi ambiţia câtorva oameni, antrenori şi sportivi, tineri şi bătrâni, nu au putut compensa 22 de ani de nepăsare, de fraze sforăitoare şi săli de sport găurite, construite te miri pe unde, de sportivi ignoraţi sau chiar luaţi peste picior, de senzaţia cretină că fabricile de medalii vor funcţiona de la sine.
„Doar“ nouă medalii ar fi o dezamăgire poate pentru SUA, Rusia sau China, cu sute de mii de sportivi şi investiţii de miliarde. Sau chiar şi pentru ţări mai sărace, dar unde există interes şi respect pentru sport. Dar nu pentru România. Pentru noi, „doar“ nouă medalii reprezintă un rezultat de-a dreptul onorabil. Cu atât mai mult cu cât nu ştim când vom mai avea parte de el.
Ne luăm la revedere de la Sandra, Alin, Corina, Roxana, Alina, Răzvan, de la toţi sportivii care ne-au reprezentat la Londra, indiferent dacă au câştigat sau nu. Ne luăm adio de la Cătălina şi-i mulţumim pentru tot ceea ce a făcut, iar noi ne întoarcem la Traian, Crin, Victor, Nicoleta, Bianca sau Bahmu. Adică la cotidian.
Nina Curiţa